miercuri, 4 noiembrie 2009

Blocul zburator




"Niciodata sa nu te dai batut", suna directiva din redactie, drept pentru care trebuie sa mergem de fiecare data pana in panzele albe, asa cum ne zice mereu redactorul-sef, un ins fara par - era sa zic fara chelie - burtos, si cu un trabuc lipit la orice ora de coltul gurii sale. Dar dincolo de orice alte porniri vremelnice un lucru e clar - sa fim uniti in jurul sticlei de bere, drept pentru care fiecare articol e udat copios, dupa publicarea in paginile ziarului nostru frumos colorat. Apoi ne caram acasa, la unul din noi, redactorii, parasind bodega urat mirositoare, pentru a continua panarama de fericire, cu somn cu tot, in pat sau pe fotoliu, pe masa ori pe aragaz. Si uite asa ni se scurge talentul scriitoricesc printre sforaituri si alte sunete depravate ale organismului nostru naucit de patima betiei.



In fine, sa revenim la munca de teren. A doua zi, primesc un telefon de la seful meu. Prima oara mi s-a lipit receptorul de ureche, fara sa stiu ca vocea de la celalat capat al firului intrase cu botul in cafeaua fierbinte, drept pentru care a emanat un urlet care s-a descarcat fix in timpanul meu. Trecem peste acest amanunt si ajungem la partea importanta - un subiect de presa. E clar, alta sinucidere. Suntem ziarul sinuciderilor, mai nou, de cand lumea cere cu disperare sange pe tarabe. Iau pixul si agenda, sa notez. Dar apoi ma blochez. Ascult. Treaba s-a petrecut noaptea trecuta, pe la patru. Ora patru. N-am simtit eu atunci ca se clatina pamantul? Si am crezut ca e vorba de gagica pravalita peste hoitul meu burdusit cu mititei si bere la kilogram. Mergem mai departe cu discutia, cand intra subiectul pe faras - un bloc a zburat. Taman mi s-a terminat pasta de la pix. "Cum ai zis, sefule?", vreau sa aud bine. Seful, care a fost si el solicitat la maximum in ultimele zile, fiind hartuit la greu de secretara lui, abia vorbeste, gafaind.



Revin - blocul a zburat. Cel mai inalt si mai simandicos bloc din Capitala noastra. Un hotel de cinci stele, ba chiar sase sau sapte, dupa unii. "Asta inseamna ca nu mai e?", intreb. "Nuuu", mi se urla iar in ureche. Apoi sunt trimis la fata locului. Stiu adresa, normal. Sa ma conving ca in locul blocului de 75 de etaje a mai ramas doar fundatia. Ca un mormant fara capac, fara piatra funerara. Fara nimic. Si e o fundatie grozava, de vreo 20 de metri adancime. Stiu bine, ca eu am scris, cu ani in urma, despre constructia asta, cand s-au demarat lucrarile. Am fost la doi pasi de piatra de temelie, am mangaiat-o. De parca ma desparteam de cel mai bun prieten, pe care nu-l voi mai vedea vreodata. Ma intreb acum, dupa ce a zburat blocul, daca imi voi revedea prietenul...



Informatia de baza e alta. Cu tot cu blocul a zburat toata conducerea tarii. Toata. Notez - presedintele, primul ministru, toti ministri, toti parlamentarii. Aseara a fost mare banchet in hotelul asta. Taman ce trecusera alegerile generale. Si s-au intalnit politicienii sa petreaca. Fusesera chemati si politicienii din opozitie, ca sa fie omeniti, batuti pe umar, incurajati. Si toti au zburat. Toti. Inchei discutia cu o intrebare banala, dupa parerea mea - "sefu, chiar e pe bune?", fara sa mai astept raspuns, de vreme ce primesc receptorul in cap, cu tot cu apelativul "cretinule".



N-am altceva mai bun de facut in aceasta situatie decat sa-mi arunc prima haina pe mine, dintre toalele care-mi ies in cale, imprastiate prin casa, si sa alerg dupa troleibuzul care tocmai isi inchidea usile, in statie. Mai mult de o jumatate de ora nu-mi trebuie sa ajung pe strada cu pricina. Unde era blocul zburator. Va vine sa credeti ca se numeste strada Aripilor? Lume multa aici. Ce lume, uragan de lume, nu alta. Cateva elicoptere ne ravasesc capetele. Politie ca la miting. Hoti de buzunare, gura-casca, betivi. O veselie. Mai ceva ca de Revelion. Chiuituri, dansuri, hore, ba si un taraf. "Am scapat de ei", rasar din toate partile aceleasi cuvinte, aproape sa ma doboare, cu tot cu scuipatii care le insotesc. Altii isi arunca pumnii spre vazduh, injurand norii. Norii? Deja incep sa pun intrebari in stanga si-n dreapta. "Nu norii, ba! Pe porcii aia", ma lamureste un nene cu manecile suflecate, de parca s-ar fi intins sa apuce vazduhul, sa dea cu el de pamant. Printre sudalmi si ghinoturi imi fac loc pana la cordonul de politisti. Am ajuns pe marginea prapastiei, dupa ce am scos legitimatia si m-au lasat sa intru in zona interzisa. O groapa imensa, da. Exact cum o vazusem inainte sa se construiasca blocul. A, poftim, uite si piatra de temelie, o zaresc chiar in mijlocul craterului. La inaugurarea constructiei, presedintele scrisese un ravas pe care l-a introdus intr-un tub metalic, astupat apoi cu mortar. Si pe ravasul acela scrisese cam asa, din ce-mi aduc aminte - "sa vada generatiile viitoare ce minunatie s-a facut sub mandatul meu si sa-si aduca aminte de mine".



Ma asez pe marginea gropii si privesc. Prostit. Nu-mi vine sa cred. Cum adica sa zboare un bloc? Ma gandesc ca daca as da acum telefon unui prieten si i-as spune ce se intampla aici, m-ar trimite la balamuc. Dar deja nu mai e nevoie sa sun pe nimeni. Toate televiziunile si-au intins cablurile in jurul evenimentului, scot interviuri, au aprins reflectoarele, se incing spiritele, se fac scenarii, premonitii, de toate. Au venit si parapsihologi, sa comunice cu cei din bloc, telepatic. Daca mai traiesc. N-a ramas nimic in urma lor. A politicienilor. Cladirea a disparut ca si cum n-ar fi existat. Fundatia a ramas curata, fara pic de moloz, fara macar o caramida care sa fi cazut din hotelul "zburator". Imi amintesc de foame. Ma retrag spre o bodega din apropiere. Cu o farfurie de fasole si un carnat, abandonat fara colac de salvare in mijlocul sosului, poti sa fugi de toate gandurile negre. La mese, poporul dezlantuit. Pareri aprinse, gulere rupte, pumni zburand prin aer, fulare de diverse culori. E clar. Bataie intre partide. Daca unii au fulare de-o anumita culoare, atunci se bat cu adversarii lor, de alta culoare. In general, aceeasi acuzatie se strecoara printre paharele pline si sticlele goale - "voi sunteti vinovati!", urla fiecare la fiecare. Nimeni nu gaseste totusi un raspuns clar - cum a zburat blocul? Si de ce? Si cum a disparut cu politicieni cu tot?



Cineva ma bate pe umar. Ma intorc si atunci imi dau seama ca nu trebuia sa vin aici. Primesc ditamai castronul cu fasole direct in fata. Am uitat ca si eu aveam o anumita culoare a tricoului. Dar n-am nicio vina. Asa e el din fabrica. Nu mai conteaza. Ma refugiez spre cea mai apropiata usa, rugandu-ma sa nu fie closetul. Nu de alta, dar ca sa pot iesi mai repede de sub teroarea farfuriilor care zbora deja cu toata nadejdea spre peretii nevinovati si capetele infierbantate. Am noroc. Usa da spre bucatatie, de aici fug in depozit, iar de acolo ma ia de mana un individ si ma trage fara sa mai am vointa de-a ma impotrivi. Ne oprim dupa vreo zece minute, timp in care am traversat cateva strazi, am trecut printre masini blocate in intersectii, ba chiar am imbrancit un politist care ne cerea actele la control. Liniste. Am gasit un parculet, ne asezam pe o banca, sa ne tragem sufletul. Cateva minute si-mi revin. Atunci ma uit mai bine la salvatorul meu si-i recunosc barba. Aceeasi barba de la inaugurarea hotelului disparut. E chiar arhitectul cladirii. Am facut cateva interviuri cu el, am scris despre proiectul vietii lui.



Omul se duce la fantana arteziana din apropiere, sa-si spele barba. Primise si el felul intai intre ochi - ciorba de potroace. Eu n-am chef de spalat. Scot agenda, pixul si ma pregatesc sa pun intrebari. Ma blochez. Pentru prima oara. Ce sa intreb? Pe bune, de unde sa incep? Cunostinta mea se intoarce langa mine. Si ma priveste. Asteapta. Fara sa scoatem un cuvant. Pe urma ofteaza. "Stii care a fost primul telefon?", sare el peste bariera intrebarilor, daca eu ma impiedicasem. Sunt curios. "M-au sunat cei de la asigurari sa ma intrebe daca blocul s-a daramat. Daca avea vreo deficienta in constructie, atunci asigurarile nu platesc nimic", si din nou liniste. Notez cuvant cu cuvant. Si atunci imi vine prima idee : s-a daramat? Vreau sa stiu. Treaba cu zborul o las de-o parte. Barba se umple de lacrimi. De ras. Si tine "ploaia" asta, nu gluma.



"Ce liniste!", exclama interlocutorul meu. Si deodata un vajait. Ce vajait, un tunet. Ce tunet, parca se pravaleau muntii, nu alta! Se face intuneric. Cand colo, ce sa vezi - blocul nostru. Zburatorul. Va dati seama - ditamai cladirea de 75 de etaje face tumbe prin aer. La mica inaltime. Ba chiar ma speriasem la un moment dat, sa ne ne loveasca, daca dadea mai tare din "coada". Adica din subsol. Ultimul etaj - 75 - era botul "navei". Blocul plutea la orizontala. Ca un tren aerian. Ce expresie am si eu, frate! Dar era toata cladirea, intreaga. Ca si cum o putere invizibila se juca cu ditamai monstrul din beton, otel si sticla. Nu se rupsese nimic din corpul hotelului. Sau fostului hotel. Noi, cei de jos, ramasesem cu gura cascata. Se oprise lumea in mijlocul strazii si se holba. Multi isi faceau cruce. Altii s-au decis ca e mai bine sa fuga. Daca se prebuseste imensitatea asta peste noi? Dupa prima reactie, de teama amestecata cu surprindere, imi vine in minte gandul ca as vrea sa zbor si eu. Sa fiu acolo, in bloc. O cutie din sticla. Otel si beton pe dedesubt, iar pe deasupra sticla. "Bai nene, da' cum zboara dracia asta?", se intreaba cineva din apropiere. Chiar asa, il intreb pe arhitectul de langa mine - cum zboara?



Dau telefon sefului meu. "E adevarat", il anunt, urmand descrierea momentelor prin care am trecut. Seful urla. De bucurie. "Ce subiect!", apoi se gandeste. Incepe sa cante. Asa face cand se gandeste. "Urca-te in nava, stai de vorba cu toti de acolo, nu conteaza ca sunt de la putere sau din opozitie, vezi ce vor, cine ii conduce", imi notez ordinele. Am vrut sa-mi iau concediu pentru urmatoarele doua saptamani. Doar suntem in toiul verii. Adio! Plec in nori. Inchid telefonul. Arhitectul e tot langa mine. In el imi pun toate sperantele. "Trebuie sa ma ajuti sa urc in bloc. Stii cum?", ma apropii de el si-l zgaltai din toate puterile. Omul se gandeste putin. Cazuse parca in transa. Imi spusese ca n-a dormit azi-noapte. Are o idee. Scoate telefonul, formeaza un numar si vorbeste cateva minute. Cu cine? Cu fochistul hotelului, mi-a explicat dupa aceea.



Ar trebui sa-mi sun prietena, sa-i spun ca dispar. Pentru totdeauna? "Gata, am rezolvat", imi comunica arhitectul. Cum asa? Hotelul va ateriza intr-o padure din apropierea Capitalei. Are nevoie de alimentare. Nu inteleg nimic. "Vei intelege la momentul potrivit", aud raspunsul. Aterizarea va fi la noapte. Politicienii vor avea astfel posibilitatea sa-si ia familiile, nepotii, verii, sotiile, amantele, ce mai au in jurul casei. Normal, cand a decolat hotelul, politicienii erau singuri. La petrecere. Dar acum se simt mai familisti ca orcand. "Vei fi singurul ziarist de acolo", sunt anuntat, ceea ce imi provoaca un fior de nemurire a tiparului prin sira spinarii.



Mi-am dat intalnire cu arhitectul peste exact noua ore. Suficient timp pentru ceva treburi casnice ale caror conturi trebuie sa le inchei. Ploua. Stropii ma urmaresc, asemeni siluetelor care imi numara pasii la fiecare colt de strada. Ma grabesc. Cand sa intru in gang, spre curtea interioara a blocului meu, doi indivizi ma iau de guler si-mi soptesc sa tac si sa-i urmez. Au hainele prea negre, sa cred ca-mi sunt prieteni, si ochelarii prea intunecati, sa-mi fac sperante pentru un tratament omenos. Fara pumni si palme, sunt luat pe sus si aruncat intr-o duba. Era cat pe ce sa ma ard la flacara brichetei. Fum de tigara. Individul care ma astepta in masina scoate rotocoale, infasurandu-le in jurul gatului meu, iar eu simt ca respir din ce in ce mai greu. Duba ramane pe loc. Haidamacii care m-au tarat pana aici au ramas afara. Suntem singuri. Eu si necunoscutul. De sub palaria cu boruri largi apare, dupa cateva minute, fata "gazdei". Eu - uimit. El - rade cu pofta. E purtatorul de cuvant al Presedintiei. Mi-a disparut totul din minte. Chiar si ultima dintre berile date pe gat, impreuna.



Stia totul, unde ma voi duce diseara, cu cine ma voi intalni, ba chiar si ce am de gand sa scriu. Probabil ca s-a inventat si masina de citit gandurile - aberez. Ma scuz pentru faptul ca m-a apucat stomacul si nu pot sta mult timp ghemuit intre fiarele astea, unde am fost trantit. Dintr-o geanta din piele a purtatorului de vorbe iese imediat un dosar. E pentru mine. Deschid. Un comunicat de presa. "Despre lumea de apoi a politicienilor". Haidamacii deschid usa masinii, ma trag afara si imi ureaza drum bun. "Bafta, amice!", imi striga si oficialul din duba. Apoi se fac nevazuti. Ma grabesc spre casa, de teama ca ploaia sa nu strice bunatate de comunicat. Am de citit cinci pagini. Scrise cu cerneala.



Dusul si vinul fiert sunt cei mai buni prieteni ai mei la ora asta. O friptura si un somn bun, mai departe. Fara televizor. Cum apesi pe telecomanda, sar pe tine comentatorii enervati si transpirati. Ultima noutate - tarile vecine ne-au promis ajutoare, constand in politicieni de avarie, pana cand o sa ne facem noi altii, dupa ce ne-a disparut toata clasa. Politica. Mesaje de condoleante de peste mari si oceane. Am auzit ca presedintii altor tari, parlamentari si ministri, dar si consilierii lor, nu mai vor sa locuiasca in hoteluri sau in blocuri mai inalte de 20 de etaje. Se tem sa nu fie luati si ei pe sus. Ba chiar se vorbeste undeva despre "bordeiul prezidential".



Si asa a inceput totul. Ma refer la de bagajele mele. Pe care nu le mai termin de impachetat. Prietena mea a venit sa ma ajute. Sex de adio, pupaturi la iesirea pe usa casei, testamentul asigurat. N-am lasat in urma mea decat caietele de incercari literare. Am chemat un taxi, apoi il sun pe arhitect. Nu raspunde. Incerc de cateva ori, nimic. Nu intru in panica. Decis sa merg pana la capat. Mi-am luat si cortul. In caz ca am de asteptat mai mult aterizarea blocului. Doua ore de mers si cobor. In stanga padurea, in dreapta campul. Cerul cauta un sprijin pe pamant. Atat de jos sunt norii. Sta sa ploua. Fulgere, tunete. Uite o ghereta. Parasita. Intru acolo, pentru moment. Cu tot cu valiza mea neagra. Chiloti, camasi, sapun - va fi o delegatie lunga. "Ti-ai luat si foaia de drum?", ma intrebase prietena. Pentru diurna. Fiind hotel, au si stampila. Si director. Ma ia peste picior - prietena mea nu crede in povestea blocului zburator. Crede ca ma duc cu baietii sa facem baie in bere, invitati de vreo asociatie a speluncilor si bodegarilor.



Nu trece mai mult de o ora de plictiseala si dinspre padure vin zgomote ciudate. Un amestec de rasete si plansete. Deja ma intreb daca e bine ca sunt aici. Acum imi dau seama ca singurul lucru pe care l-am uitat acasa e lanterna. "Salut! Aici erai?", ma ia prin surprindere silueta care a rasarit in fata mea. Abia dupa ce intra in cosmelia in care ma adapostisem de ploaie si-si da pelerina jos, vad ca e chiar vechea mea cunostinta - consiliera pe probleme de politica externa a Presedintiei. Cate nopti nedormite cu ea! Stie fata "meserie", am fost mult prea apropiati in vremurile acelea in care ne-am decis sa abandonam galetusa in nisip si sa ne apucam de lucruri serioase. "Trebuie sa vina", imi spune fata, lipindu-se de mine, de parca nu ne-am fi despartit cu zece ani in urma. Vreau sa fac pe prostul si sa intreb cine vine. Dar mi se usuca toate cuvintele pe lungul lor drum din gat pana la varful limbii. "Da-mi limba", si ma tamponeaza cu gura ei bandajata cu un strat gros de ruj, fara sa mai pot face vreo miscare de impotrivire. Acum imi dau seama cat de mica e ghereta asta. Ne punem imaginatia la incercare, cautand felurite pozitii...



Daca v-ati imaginat vreodata ca blocul in care stati se poate transforma intr-un vapor sau intr-o nava spatiala, sa stiti ca nimic nu e imposibil. Stau aici, la marginea acestei paduri, cu pixul si caietul in mana, si notez tot ce vad. Si vad un bloc de 75 de etaje care aterizeaza. Prima oara am impresia ca a gresit partea cu care trebuia sa se aseze pe pamant. Pentru ca si-a infipt acoperisul in clisa, in loc de subsol. Dar sta in picioare. Adica nu - sta in cap. Blocul. Pana sa aterizeze, o multime de oameni faceau cu mana de la ferestrele deschise. Ale blocului. Fluturau batiste, prosoape, cearceafuri, fuste. Si chiuiau. Nu inteleg de ce s-a asezat hotelul cu susul in jos. Fata se curata de noroiul prin care o tavalisem si-mi raspunde sec : asa e normal. Culmea e ca si oamenii de la ferestre stateau cu capul in jos. Oare nu le-o veni sangele in cap? "Nu draga, ei stau normal, noi stam anormal, aici, pe pamant", sunt lamurit. Ma gandesc ca si eu va trebui sa stau cu picioarele in tavan. Consiliera ma ia de mana si alergam prin ploaie. Imi uitasem valiza. "Nu ai nevoie de nimic. Tot ce vrei e in hotel. Ai si camera pregatita", sunt incurajat sa las in urma, fara regrete, lumea pe care am cunoscut-o pana acum.



Incerc sa cred ca tot ce se intampla aici e in regula. Asa mi se spune tot timpul. Cum am intrat in bloc? Pe o usa inscriptionata cu litere negre - "clasa a doua politica". Trei membre de partid, de diverse culori ale fularelor, ma primesc cu tricouri ude, sepcute, batiste, paine, sare, tuica si pastrama. M-am impiedicat la un moment dat, sprijinindu-ma de perete. Vreau sa spun ca in momentul acela mi-a venit ameteala. Pentru ca am pus mana pe un fel de gelatina. Credeam ca e perete, ceva tare - beton, fier, orice. Dar era altceva. Si totusi parea solid. Am pus mana si pe podea. Si ea la fel de inselatoare. Covoarele parca pluteau. Dar podeaua era tare doar cand calcai cu piciorul pe ea. O simpla atingere cu mana transorma cladirea in unt sau margarina. Strabat un hol care imi ia ochii in lumina verzuie, trec pe langa usi inalte pe care sunt felurite denumiri de partide, organizatii civice, fundatii, asociatii si grupuri.



Zburam. Toata cladirea se clatina, bubuie, trosneste. "E asa numai la decolare", ma linisteste consiliera, conducandu-ma spre camera mea, cu baie, calorifer, aer conditionat, doua fotolii si un pat dublu, plus televizor cu zeci de canale de pe toate continentele. "Eu sunt in camera alaturata", imi surade fata, apoi dispare. Primul lucru pe care il fac e sa ma uit pe geam. Deja suntem deasupra norilor. Nu se mai simte nimic. Nu-mi dau seama daca e totul bine - dar eu stau normal, pe podea, tavanul e deasupra capului. N-am rau de nimic, de inaltime, de zbor. E liniste, plutim. Ma gandesc la cei pe care i-am vazut rasturnati. Stateau cu picioarele in tavan. Asa stau si eu, dar nu-mi dau seama?



Sunete ciudate imi dau palme, pumni, ma arunca din pat, primesc chiar si cateva suturi in fund, incat singurul drum pe care gasesc scapare e cel spre usa. Deschid. Zarva e prea mare pentru un hol atat de ingust, lumea fuge, toti in aceeasi directie, parca s-a dat alarma. - Ce se intampla?, dar nimeni nu are rabdare pentru o discutie, desi am agatat un umar, pe urma un guler, dar s-au desprins repede si au disparut. Nimic altceva de facut decat sa ma arunc in suvoiul asta, sa vad unde ma duce. Camere in stanga si-n dreapta, din toate ungherele iesind oameni, unii in pijamale, altii doar in chiloti. Remarc totusi ca nimeni nu e speriat. Fuga e una, zambetele sunt cu totul altceva. Pare mai degraba un exercitiu. Sau un lucru repetat pana la plictiseala. - Zilnic, draga! ma lamureste o doamna creata, cu ranjet cariat si franjuri in jurul vocii gusate. Cateva minute de panica organizata si cursa orbecaie la un moment dat intr-o mare de capete aliniate in sala de conferinte.



"Suntem terminati", tuna discursul legat cu sfori si impins de vant. De la tribuna isi drege glasul presedintele, printre baloane si aparate de suflat in cortina aurie, sa dea impresia de atmosfera destinsa, de zbor, de liniste. Ma uit in jurul meu. Cateva doamne sorb atmosfera, suspinand. Incep sa recunosc trecutele campanii electorale, mutre din afise, de la televizor, de pe vremea cand erau ministri, secretari de stat, presedinti de agentii guvernamentale, ba chiar si de cooperative agricole de productie. Cum trece vremea! Unii ma cunosc si ei, ma saluta din ocheade. Altii se fac ca nu ma observa. Depinde de culoare. Politica. Am lucrat, ce-i drept, pe la diverse ziare, asa ca pe multi cand i-am scuipat, cand i-am pupat. De la o gazeta la alta.



Urmeaza masa. Intr-o sala alaturata. Fiecare cu farfuria in mana. Mananci ce apuci. Stai la rand. Ma asez si eu, dar imediat sunt tras de maneca. Era consiliera presedintelui. - Vino cu mine, zice, si o urmez de-a lungul altui culoar, de data asta intunecos, pana la o usa metalica, deschisa din cartela pe care fata o lipeste pentru moment de un anumit punct al peretelui. Ceva imi spune ca n-ar trebui sa intru. Mi-am uitat si caietul pentru notite in camera. - Vrea sa te cunoasca, primesc explicatia, dar nu mai apuc sa raspund. O galeata-n cap. Cel putin zece litri de apa. Rasete, apaluze. Tocmai am fost botezat, mi se spune. Asta nu se face pe mare? Parca asa stiam. In fine.



De ce n-ar fi bine sa mor acum? Primul raspuns - nu pot fi ingropat. Doar sunt la inaltime, in blocul zburator. Al doilea - datoria fata de acesti oameni care au impresia ca eu sunt singurul capabil sa transmit lumii intregi simtamintele lor. Despre ce oameni vorbesc - cei din bloc. Dupa ce m-am schimbat de hainele ude, am fost condus in biroul presedintelui. Lumina palida, pereti cenusii, un covor gros, albastru, in care mi se pierd picioarele. Singuri. Eu in picioare si presedintele pe un fotoliu, langa o masuta cu doua cafele aburinde. - Te rog, primesc invitatia si ma asez. Echipament de sport. Seful tarii a luat azi la rand cateva saloane si holuri, umplandu-le cu transpiratia sa de alergator cu plamanii storsi de tutun. Vocea ruginita ma intreaba daca imi place unde ma aflu deja de cateva zile. - As spune ca da, daca ar exista un raspuns pentru toate astea, zic eu. Presedintele se incrunta si isi aprinde o tigara.



Sedinta. Am in jurul meu 52 de ministri, cinci presedinti, 110 sefi de cooperative agricole, 440 de directori, 121 de prefecti, 11 premieri si 200 de secretari de stat. Toti fosti. Mi-am luat caietul si pixul. Ei sunt in jurul meu, pe scaune. Un cerc. Centrul sunt eu, invartindu-ma dupa fiecare voce. "M-am retras", "n-am vrut sa mai raman", "plecam oricum", "ce puteam sa mai fac acolo?", "nu-mi place sa fiu aratat cu degetul", "imi vine sa plang", "abia ma mai tin sa nu urlu", "treceam in fiecare zi pa langa ministerul meu, de cand nu mai eram sef", "nimic nu e mai frumos pe lumea asta decat sa culegi o floare, s-o pui la butoniera si sa te dai jos dintr-o masina luxoasa", "mancam bine", "recunosc ca am tras vanturi intr-o sedinta importanta pentru tara", "mi-a cazut cu trons secretara", "nu stiu de ce nu-mi mai place ploaia". Notam de zor. Deja umplusem un sfert din agenda. Ma durea mana. - Mai rar, vorbiti mai rar, solicit multimii. Tacere. Un oftat din spatele salii. E chiar actualul presedinte. Singurul actual.



Cateva tunete risipesc sedinta. Pe usa apare administratorul blocului. - Vom trece printr-o furtuna, suntem anuntati. Fiecare trebuie sa se retraga in camera lui, sa-si inchida fereastra, daca n-a facut-o intre timp nevasta, prietena, amanta, fratii, surorile sau alte neamuri. - Stai linistit, blocul e solid, ma bate pe umar fostul ministru al Transporturilor, invitandu-ma la subsolul cladirii, sa vad motoarele. Bloc cu motoare? Dar surprinderea mea primeste un raspuns transant - nu crede tot ce auzi. Trepidatii. Zidurile hotelului suspina sub forta vantului. Nici programele de televiziune nu se mai prind. Spectacolul s-a anulat. Era vorba de un show erotic. S-a organizat saptamana trecuta un concurs de frumusete. Cei mai frumosi barbati, cele mai frumoase femei. Au castigat trei presedinti de cooperativa si amantele lor. Testul final ar fi trebuit sa fie azi - dezbracarea. Toti sase. Pentru stabilirea femeii ideale. Si a barbatului viril. Erau doi candidati redutabili - amanta fostului presedinte al cooperativei de crestere a melcilor si fostul sef al cooperativei de castraveti. Pacat...



Cat zgomot! Opt motoare, mi se explica. Are blocul. Toate merg din plin, acum, pe furtuna asta. Si ce agregate - cat casa. Trecem printre mamuti din fier care bubuie si pufaie, amenintandu-ne la fiecare pas cu cate un jet de ulei direct in nas. Deja nu ne mai recunoastem, de slinosi ce suntem, dar trebuie sa ajungem la camera de comanda cat mai repede. Acolo e mecanicul-sef, Sile, de care imi vorbise chiar presedintele. Actualul. "Sa vezi ce fain e", mi l-a recomandat primul om in stat. "Hai, mosule, asa ceva n-ai mai vazut in viata ta!", ma ia repede Sile, strangandu-mi mana, si ma duce la pupitrul de comanda. Beculete, manete, calculatoare. "Mergem cu 200 de kilometri pe ora", sunt informat de tipul chel, pitic, unsuros si pantecos. Tuseste a tigari ieftine. Cum poate sa zboare un bloc? Asta vreau sa-mi explice. Se intoarce spre mine si-mi arata cariile - "se poate", suna misterios gatlejul naclait de flegma morfolita intre dinti.



Deja am scris prea mult, nu-i asa? Gata, nu mai vreau sa stiu decat esentialul! Ce caut eu aici? De ce m-ati adus aici? Gasesc numai franturi de raspunsuri. Nu mai vreau! Totul e o nebunie. Cui sa spun eu ca un bloc zboara cu motoarele infipte-n subsol, si pe urma sa am pretentia sa creada cineva balivernele astea? Vreau sa plec. Sar cu parasuta. Sar si fara parasuta. Dati-mi un cearceaf!




M-am agatat de cateva subiecte imprastiate pe o coala de hartie. Caderea a fost mai lina asa. E tot ce-mi amintesc. Pana dimineata m-am invelit cu propria-mi inspiratie...




Dan Gheorghe, 4 noiembrie 2009

2 comentarii:

  1. Blocul avea de fapt 76 de etaje, NOI eram la nivelul 77, dar doar eu va priveam SPATELE ... nici parasuta, nici aripi ... iar eu aveam la mine DoarATAT : vesnica Batista ... adineauri am crezut ca AM Iesit din COMA ! Probabil ca m-am inselat !!!!!!!
    ~
    Vă mulţumesc pentru că ... EXISTĂM !
    Cred şi în voi, TOŢI OAMENII, noi toţi SUNTEM Fraţi şi Surori EGALI în Iubirea DARUITĂ de Dumnezeu !
    ~
    DoarATAT :
    :
    Bună Ziua ! Vă mulţumesc !
    Vă mulţumesc pentru că EXISTAŢI !
    Dumnezeu să vă Binecuvânteze !
    Vă Doresc un AN NOU Minunat !
    Vă Doresc un AN NOU cu Sănătate şi PACE, IUBIRE, SPERANŢĂ, CREDINŢĂ !
    Vă Doresc un AN NOU Îmbelsugat în Fapte Benefice şi pe placul Voii lui Dumnezeu !
    Vă Doresc un AN NOU Benefic întregii OMENIRI !
    Doamne ajută !
    amin.
    ~
    Viaţa trebuie să continuie ("bună", sau "rea" ...), de noi depinde Împlinirea Spirituală, Individuală şi Colectivă !
    Să NE CONSTRUIM Împreună !
    VĂ IUBESC !
    ~
    DoarATAT (http://www.blogger.com/profile/12637013553674152721)[=UpDate07.01.2010.4~18:09).
    ,

    RăspundețiȘtergere