miercuri, 29 decembrie 2010

Salam cu soia pentru patrioti


Eeee, si uite asa. Asa ce? Asa si asa. Asta e dialog? Dar ce? Nu stiu exact. Trebuie sa stii. Oare? Era odata o tara. Frumosa. Esti sigur? Da, da. Bun. Mai departe. Si in tara asta era un popor. Aha, deja incep problemele! Si poporul acesta facea pliante pentru turistii straini. Sa vina in tara aia. Cam nasol, daca ajunsesera la pliante! Altfel nu puteau sa-i pacaleasca? Of, cat esti de vulgar - auzi, sa-i pacaleasca. Asta de unde ai mai scos-o? Stai putin, vorbesc de publicitate. Pai, ce e publicitatea? Da, chiar, ce e? O minciuna. Ei na! P-asta de unde ai mai scos-o? De la un clip publicitar. Cu una care nu avea dinti in gura. Daca inchidea gura  - era frumoasa. Daca o deschidea, i se vedea. Ce, frate? Minciuna.

In fine, sa revenim la tara aia. Ce s-a mai intamplat cu ea? Pai, m-am dus si eu acolo. Intr-o vara. Citisem ca oamenii sunt frumosi, cuminti, cumpatati, primitori, iubitori. Painea pamantului! Si mi se facuse o foame... Am intrat in primul magazin, sa cer ceva. Specific. Specific? Adica cum? Adica ceva care sa aiba gust bun, culoare frumoasa, intelegi? Si sa ma satur. Si te-ai saturat? Da, da. Am stat la coada, mai intai. Trei ore. De ce? Asa statea lumea. Pai de ce? Le placea. Poftim? Sado, cumva?... A, nu, baieti buni. Povesteau, zambeau, mi-au spus si bancuri. Asa am aflat mai multe despre tara lor. Ce ai aflat? Ca exista un tip, Bula, erou national. Cica l-ar vota si presedinte. Sa fie asa - presedintele Bula. Inteleg ca tara se numeste Bulania. Vezi ca ai ghicit... Esti destept, ma! De unde ai scos-o si p-asta?

Sa revenim la cel mai important moment. Ajung in fata vanzatoarei, la tejghea, si cer. Ceva bun. Sa mananc. Aprobare! Zice ea. Stau si ma uit la o musca de pe nasul ei. Al vanzatoarei. Care isi odihnea aripile tocmai inmuiate in borcanul cu smantana, care nu mai avea capac. Deci - musca isi inmuia aripile. Aha! Pentru ca era un nene care luase capacul. Si il lingea. Vanzatoarea tocmai ranjea la el. Hopa, era chiar aia din reclama fara dinti, te pomenesti! Posibil. Asa, si? Si intreb eu - cum adica? Adica - de la partid. Care partid? Ala de la conducere. Stai putin, deci ca sa iei mancare de la magazin trebuie sa ai aprobare de la partid, da? Exact! La ei trebuie aprobare pentru orice. Si ca sa te duci la toaleta. Si acolo  - in functie de ce faci. O aprobare trebuie pentru treaba mare si alta pentru aia mica. O-ho! Ok, unde-i partidul? Sa iau aprobare. Sa mananc. Nu, nu! Zice vanzatoarea. Mai intai imi spuneti mie. Ce? Cum ce? Ce vreti sa mancati. Ma gandesc. Am vazut in galantar salam de soia. Uaaaauuuu! Face vanzatoarea. Esti cumva de-al nostru? Nu, doamna. Hm, credeam ca da, pentru ca as fi zis ca esti patriot. Daca mananci salam cu soia. Numai patriotii mananca salam cu soia. Numai ei! Si iei fara aprobare.

M-am luminat la fata. Deci pentru salam nu trebuie aprobare. Cu soia! - nu. Ok, iau cu soia. O bucata. O bucata? Iar se mira vanzatoarea. Deja ii aparusera broboane de sudoare pe frunte si intre sani. Aoleo, si intre sani! M-ai dat gata! Tipul cu smantana se opreste pe data din lins capacul. Si se uita atent la mine. Lasa capacul si-si scoate carnetelul, ma intreaba cum imi zice in buletinul de identitate, ii spun, da din cap, multumit, apoi pleaca. Am vazut pe fereastra magazinului ca s-a urcat intr-o dubita neagra si a disparut ca prin farmec. Coada impietrise in urma mea. Nimeni nu mai zicea nimic. Nici pas? Nimic! Dar de ce? Pentru ca eram un strain. Mi s-a explicat mai tarziu - primul strain care a cerut sa manance salam cu soia. Iti dai seama? Asa, si? Am luat salamul, am platit, nu mult, nu era scump, dupa care dau sa plec spre hotel.

Cand sa ies din magazin, hop politia. Aoleo! Nu, stai linistit! Sa vezi - politaiul imi zice ca sunt invitat la palatul prezidential. La presedintele Bula? Nu, ma, nu-l cheama Bula. Dar, in fine, nu conteaza. Dar de ce te-a chemat? Nici mie nu mi s-a zis initial. Pe urma am aflat. Am ajuns intr-un palat. Dar ce palat, nenica! Ce de etaje, ce de candelabre, ce de ornamente, ce de lumina, ce de covoare! Vai de mine! Asa, si? Apare presedintele, in salonul oficial. Un individ cu barba. Cu barba? Lunga. Zambeste. Era cumva Mos Craciun? Aoleo, ma enervezi! Stai sa vezi. Si ma intreaba presedintele. V-a placut? Ce? Salamul. N-apucasem sa mananc. Doar ce-am iesit din magazin si m-a luat politia. I-am aratat salamul din punga. Lung, gros, maroniu. Mirosea destul de bine, sa stii. Presedintele sta si se gandeste o clipa, apoi bate din palme. Dintr-o data, tavanul salii in care ne aflam dispare. Cum dispare? Uite asa, pac! Si deasupra noastra era cerul. Instelat. Ce romantic! 

marți, 28 decembrie 2010

Pastiluta - bulinuta

Borcanul cu miere. E-he-he. Nu e bine ce faceti, doamna! Stiu, domnule, dar care-i alternativa? O gandire profunda. Cat de?... Se uita amandoi. Pana in strafunduri. Frate, da' adanca mai e! Nu i se vede capatul. Si e intuneric. Mi-e frica, zau! Zice ea. Si se retrage de pe buza prapastiei. Vai de mine, sa nu pateasca ceva, mai stii. Orice. Renunta si el la gandurile profunde, preferandu-le pe cele efemere, de la lumina zilei. A zilei? A becului, a zilei, na! Se ratoieste el. Draga, dar ce dur esti! Imi placi asa. Si ea da sa se apropie. Cand colo, sirena. Salvarea. Orice gand bun trebuie salvat. Pus comprese, dat pastiluta-bulinuta. Si mai ce? Repaos total. La pat, in casa. Of, dragule, de cand astept concediul asta! Ofteaza ea, si capul ii fuge intr-o parte. Il prinde el, la timp, inainte sa ajunga in soba. Ce noroc! A salvat cele mai bune idei pentru anul ce vine...

joi, 23 decembrie 2010

La miauneli


Draga, am asa, un fel de... De? Pai, cum sa-ti spun, nu stiu nici eu. Nu stie. Clar nu stie! Adica? Adica uite - revelionul. Ah, nu-mi spune! Stai sa-ti spun. Gata, incep. Si se face ca el vine pe un cal alb, si ma cere de  nevasta, si ne iubim adanc. Adanc? Se sperie prietena de iluziile prietenei ei. Stateau ele de vorba pe un balcon alb dintr-un bloc alb, care era intr-un oras alb, pe fundalul sclipicios al cerului negru. Of, ce tablou! Se miauna cea tanara, benoclandu-se la maimutareala de pe peretele prietenei ei. Era un tablou. Nou-nout. Cadou de la iubit, explica posesoarea. Care ce face? Cine, iubitul? Nu, draga, lasa-l sa cumpere, daca-i prost. Auzi, stii ceva, nu-mi face iubitul prost, vaco! Vai de mine, si sa vezi frizerie, dup-aia, si imbranceli, si rupt de haine, si podoabe capilare pierdute pe sub pat. La-la-la-la!
S-a pierdut...


Domnule Mos Craciun, ce parare aveti despre?... Intreaba ziarista care tocmai se molipsise de un bulgare lipit de fata ei violeta. La care Mosul, stand si uitandu-se cu disperare la trenul care se pregatea sa-i calce pe bocanci, zise cu nesat : auzi... Nu mai apuca restul, pentru ca totul se duse de rapa. Dar ce rapa, frate! Cu sania, cu zurgalai, cu hai, hai, hai! Puteti sa va inchipuiti nameti acoperind cerul? Nu puteti. Nu, dar norii sunt atat de pufosi, incat... Stai ca am pierdut sirul povestii. Unde ramasesem? A, da, cu interviul. Credeti in Mos Craciun? Daca da, dati un sms la numarul afisat pe ecran. Suna telefonul in draci. Frate, eu ii ofer cadou un fes nou, rosu. Eu o haina. Eu - bocanci. Eu - chiloti, maiou, bikini, sarmale, sanie cu zurgalai. Ehe. Mosul nu stie ce sa mai zica - ce oameni buni! Oare astia chiar cred in mine? intreaba si el la telefon. La acelasi. Cand suna, raspunde centralista. El zice - sunt Mosul. Aia il baga in origini. Adica in Laponia? Stai, draga, ca de-abia am plecat de acolo. Ma voi intoarce dupa sarbatori la mine acasa. Nu e o legenda - asta cu Laponia? Esti laponez? Il trage de haina rosie un tanc, dornic sa fie luat in brate de Mos. Nu sunt, draga, eu sunt international. Tam-tam-tam! Si apare un spot publicitar. Mosul in chiloti, pe o insula pustie, alaturi de cele mai infioratoare guri ale unor fete apetisante. Si sub afis scrie asa - las-o balta! Adica n-ai de ce sa-ti faci iluzii. Mosul isi face bagajele. Azi se urca in tren. Ploua. Sania nu-i mai e de folos. Are spiridusii in vagoane. Au platit bilet, au compostat, au falsificat, au dramuit, au facut tot ce trebuie. Ce mai vreti?

miercuri, 15 septembrie 2010

O data si gata


Ea credea asa - totul e in regula. Ca urmare, a inceput sa caute in stanga si-n dreapta. Sa vada ce si cum. Intrebari, raspunsuri. Fiecare zicea ce-i convenea. Pana la un moment dat. Cand ce credeti ca s-a intamplat? I-a batut la usa un barbat. Cu barba, cu palarie neagra si baston. - Buna ziua! Zice necunoscutul, fara sa-si scoata palaria in fata blondei cu picioare lungi si decolteu larg, care-l primise in tocul usii. - Buna, ce doriti? A murmurat doamna. Maritata cu numai cinci luni in urma. Si singura in ditamai viloiul cu 12 camere, de la marginea orasului, chiar in coasta unui deal impadurit. - Pai, nu aveti nevoie?...

Abia acum se dumireste tanara. Si fata i se lumineaza. Ba da, avea nevoie, chiar urgenta. Ca urmare, il pofteste pe barbat in casa. - Va servesc cu un ceai, o cafea? - Multumesc, am baut. Mai bine ma duc la toaleta. Si musafirului i se arata imediat usa fericirii. Spre care se napsuteste. Din baie se aud mai intai gemete, apoi suspinuri, iar la final un fluierat. Si dusul. O jumatate de ora de rasfat. In fine, iese. Curat ca lacrima. Hainele sunt puse la uscat, in balcon. El si-a legat cat mai bine prosopul. Si-a prins barba intr-un elastic. Si se tolaneste pe canapea, la televizor. Tocmai incepuse meciul. Doamna in bucatarie. Face cartofi prajiti, in cuptor friptura-i gata, iar din borcan sar, una cate una,muraturile. Inca putin si cina va fi servita. In sufragerie.

- Ai nevoie de prosop? Intreaba masculul ajuns pe la 50 de ani fara ca nici el sa stie bine cum si de ce, si mai ales in ce conditii. - Da, daca vrei, te rog chiar. Barbatul se duce in bucatarie cu prosopul in mana. - E inca frumoasa! Exclama femeia, uitandu-se cu nesat. La bricheta pe care individul o foloseste pentru a-si aprinde tigara. Cei doi se aseaza la masa, in dreptul geamului deschis. Curentul le matura cele mai ciudate ganduri. - Niciodata n-am fost mai pregatita ca acum! Zice ea, inrosindu-se. El nu-i refuza privirea, ea i-o daruieste fara nici cea mai mica ezitare.

Gata, e pregatit. Barbatul se ridica si trece la treaba. Apuca telefonul si suna. - Alo, domnul Zmeu? De la celalalt capat al firului raspunde Zmeul. - Am sunat cu un scop. Eu sunt langa doamna Zmeu, sotia dumneavoastra, care m-a chemat. Stiti despre ce e vorba? Cateva secunde de tacere, ca si cum aducerea aminte a sotului nu functiona dupa standarde normale. - A, da, mi-a povestit in amanunt ce vrea sa faca. Sunt perfect de acord. Va doresc reusita deplina! Dialogul se intrerupe brusc, la initiativa Zmeului. Sau poate i-o fi scapat mobilul din mana.

Zmeoaica surade. Se ridica, punandu-se, fara nici cea mai mica ezitare, la dispozitia vizitatorului. - Puteti face orice, chiar orice! E decisa blonda, renuntand la tot, incepand cu papucii si terminand cu margelele. Se intoarce pe toate partile, lasandu-se privita in amanunt. Bea un pahar cu apa, apoi se opreste in dormitor, in dreptul patului. - Inainte de asta, vreau sa stiu doar cum te cheama. Isi cheama noul prieten, sa se lipeasca de ea. - Nu conteaza, vom termina repede. El e nerabdator, femeia se lasa cotropita pana in cele mai tainice strafunduri. - Oricat de adanc, nu conteaza, pot sa rezist pentru tine oricat de mult, mai mult decat crezi! Tine sa precizeze nevasta, abia reusind sa-si pastreze vocea calma, in timp ce vizitatorul se opinteste din toate puterile, nadusind.

Inca putin. - Mai e la un colt. O asigura barbosul. Si gata. Iese incet, sa nu faca ravagii. Doamna rasufla usurata, domnul zambeste. Totul a mers perfect. Nici nu se asteptau sa fie atat de bine. Fiecare se imbraca, se parfumeaza, isi dau mana si se despart ca doi buni prieteni. O data si gata. A fost. Nu se vor mai vedea. Niciodata. Chiar niciodata? Da, clar, doar asa a fost contractul. Daca doamna mai vrea, trebuie sa apeleze la alt robot...

marți, 7 septembrie 2010

Greierele


Bate, vorbeste, iar bate. Era spre miezul noptii. Ce sa fie? Vecinii speriati. Balcoanele tremurand. Pomii frunzarindu-se. E clar, iar se cearta Vasilestii. Si da-i, si da-i. E si el. El pe ea. Calare, pe rand. Si nimeni nu stie cine va iesi invingator din toata povestea asta. Inca un episod. Da, clar. Oale, strachini. Toate gaurite de-atatea injuraturi si pereti crapati. Oare nu se potolesc? Se-aude o sirena. Departe. Salvarea sau politia? Depinde ce-a anuntat cel care-a anuntat. Unii cheama salvarea. Daca se trantesc si se busesc Vasilestii. Daca sunt numai injuraturi, merge doar politia.

Bun, s-a desfiintat scandalul pe ziua de azi. Printre fire si acadele se dau declaratii belicoase. Vecinele isterice plang. Vecinii nu mai zic nimic, nu mai au loc pe casa scarii. Vasilestii stau in cadrul usii lor. Parca si-ar pazi apartamentul. Nici macar politaii sa nu intre acolo. Din usa arunc un ochi pana-n bucatarie. Masa imprastiata isi cauta un punct de sprijin peste un morman de sticle, pahare si polonice. - Ce s-a-ntamplat, dom-ne, ce s-a-ntamplat? E nedumerit barbatul, cu buza umflata de-o directa a nevestei, care, la randul ei, prezinta semnele obscene ale unui "sarut" de pumn asupra ochiului stang. - Iubire mare! Se baga in seama un batranel, cu bastonul iesit la inaintare, ca avangarda, gata oricand sa dea piept cu dusmanul si sa-l scarpine pana la sange.

Cand colo, cand aici. Amenda. Sare hartia dintr-un colt in altul. Era sortita buzunarului Vasilestilor. Care au aruncat-o cat colo, in multime. Si multimea cauta. De zor. S-o prinda. Ajunge bucata alba pe capul unei domnisoare cu decolteu zambind dintre sanii mari, vorbareti. Pana si ei fac scandal, balanganindu-se in toate partile, de parca ar vrea sa iasa in mijlocul aglomeratiei si sa dea cu ea de pamant. - Vai! Zice fata, dandu-se un pas inapoi. Unul dintre politisti a vrut sa intinda mana. Degetele i-au alunecat in decolteu. N-au mai ajuns la amenda.

Liniste. Numai un greiere bate in geam. - Bate in geam? Se mira Vasileasca. Ramane cu ochii atintiti la blocul de peste drum. - Da, draga, poate sa bata. Si el poate. Raspunde seful de familie. Un barzaune apare ca din ceata. Si se ia la bataie cu greierele. - Iote-te, c-a venit politia de greieri! Striga cucoana. Si sare-n sus de bucurie. Greierele e arestat. Catuse, pumni in cap. Fara amenda. - Uite ca nu i-a dat amendaaaaa! Se repede dintr-o data Vasileasca la Vasilescu. El taman ce se uita la stirile de noapte. Cu ploi acide si muste-n branza. - De cand suntem noi impreuna, Vasilico? Ea se gandeste si numara pe degete. Se incurca in ierni si primaveri. - Sa tot fie, e-he! Incearca ea sa scape cu ridurile care-i brazdeaza fata. - Uite ce mi-ai facut atata amar de vreme!

Greierele a disparut. Vasileasca nu l-a mai gasit pe geam. A vazut doar o dara. Ca si cum cantaretul ar fi fost strivit. A murit in chip sadic. Si penal. Disperata, femeia pune mana pe telefon. - Alo, politia? Veniti, ca e nasol! Apoi se prabuseste peste maldarul de sticle si sforaie. - Omoara greierele ala, baaaaaaaaaa! Sare o injuratura din camera alaturata.

joi, 26 august 2010

Stang si drept


Despre ce sa scriem? Ne-am asezat fiecare in cate o banca. Si hai! Bun, unde? Fuseseram luati de pe strada cu promisiunea unui premiu. Mai multi - barbati, femei, tineri, batrani. Nu conta. Si? Dam cu ochii de o tanti care se cheama juriu. Tanti cu plete blonde, vopsite alandala, incat negrul tasnit din pielea capului dadea buzna peste ochii ei, ba o mai si plesnea din cand in cand peste fata.

Sala mare, ecou larg. Orice stranut iti sparge timpanul. Tanti blonda la catedra. Ne supravegheaza. Ca la teza. Noi ne uitam la ea. Ea la noi. Privirile alearga mai ceva ca la cursele auto. Cautam explicatii pe pereti. Usa s-a inchis. Gata, incepe. Ce? Stai sa vedem. Nu ne-a spus nimeni nimic. Inca. Se face numaratoarea. Total - 30 de persoane, jumatate femei. Jumatate din ele sunt furioase. Barbatii asteapta premiile.

Dupa ceva timp bun de ucis muste, intins sfori si soptit bancuri, in sfarsit vine vestea cea buna. Subiectul lucrarii. Trebuie sa explicam de ce un om nu-si pune pantoful drept in piciorul stang. Si pe stangul in dreptul. De ce nu? Chiar asa, de ce nu? Avem o ora la dispozitie sa explicam.

Astept idei. Pentru ca eu n-am niciuna. Stau si gata. Sa ma gandesc? La ce? Am o foaie alba pe care trebuie sa scriu ceva. Sa fac o schema, eventual. Niste cercuri, romburi. Vad eu. Adevarul e ca nu conteaza. Nu suntem la ora de compuneri. Putem desena picioare de femei, de copii, antene parabolice, farfurii, masini, orice. Dar sa explicam de ce nu poate sa stea pantoful drept in piciorul stang.

La final, raspunsurile candidatilor. Spicuiri - "stangul poate sta in dreptul, dreptul nu poate in stangul". Sau : "Asta e cea mai mare prostie pe care am auzit-o". Ori : "Voi sunteti prosti?" Altul : "Cand ne dati priemiul?" Alta : "Daca beau, nu mai stiu care e stangul si dreptul. Are vreo importanta?" Eu : "Propun ca pe pantoful drept sa se scrie, pe talpa - stangul, iar pe stangul sa se scrie - drept. In acest fel poti sa te incalti si sa sa mergi fara probleme. Nici lumea nu rade de tine, nici pantofii nu-ti vor face bataturi". Am fost premiat pentru acest raspuns.

Testul a fost organizat de o fabrica de pantofi. Doamna blonda m-a felicitat, invitandu-ma la o discutie despre piele. Ce fel de piele e mai buna pentru a-ti proteja picioarele? Eram cu premiul in brate. Ea ma studiaza atent, aprinzandu-si trabucul. Eu dau sa plec, ea imi intinde cartea de vizita. Premiul consta intr-o limba. Pusa intr-o cutie. Limba pentru pantofi. Utilizabila in orice situatie. Drept sau stang. In fond, ce mai conteaza?

miercuri, 14 iulie 2010

Suflet vopsit


Ideile constructive trebuie puse una peste alta. Legate intre ele cu vise, cimentate cu dezamagiri, tencuite cu sperante si, la final, vopsite cu certitudini. Asa se face casa sufletului. La expozitia de suflete ai de unde alege. Mai mari, mai mici, cu sau fara balcon. Cu sau fara garaj. Cu sau fara mansarda. Lume multa, clientii se calca pe picioare, care mai de care sa apuce la sosea, la padure, cu ferestrele spre lac, spre aeroport. Dupa gustul fiecaruia. Pretul corect se stabileste prin negociere. Cate vise are casa? E mai scumpa. Cate dezamagiri? E mai ieftina. Daca peretii sunt mai grosi, atunci e clar - ideile au valoare. Culori vii au peretii - speranta zilei de maine e aproape certa. Pasesti pe calde amintiri, fara sa simti betonul rece - ganduri bune vei avea toata ziua. Cel mai rau e la baie, unde instalatia poate sa dea rateuri in orice moment, bolborosind din strafunduri intunecate ale maniei care te cuprinde, trandindu-ti usa in nas, din cauza mirosului greu de suportat. Chiar si pentru cea mai nociva tentatie...

luni, 5 iulie 2010

La congres




Cel mai mare si cel mai tare. Asa se recomanda. Nimeni nu intelege de ce. E mic si dolofan. A, da, la asta e mare, zice cineva. La latime, da, e mare. Altul se holbeaza la traista patratosului. E plina. Cu bani, cu salam, cu ce? Parca stie cineva! In zilele astea de mare pierdere de timp, cand n-ai dupa ce bea apa si nici lovele sa treci strada macar, ce sa te mai miri? Nimeni nu se mira. Chiar i-am intrebat - va mirati? Si toti dau din cap in semn ca nu. Bun, daca am lamurit-o si p-asta, atunci sa mergem mai departe. La ea. Ce-i cu ea? Ea este inalta. Si slaba. Prea slaba, opineaza o durdulie, care venea din spate cu o palarie pe cap, de nu i se mai vedea decat halca de slanina de sub barbie. Lumea nu se amuza de remarca asta, ba de undeva chiar se repede un damf de sictir spre cucoana care se intoarce imediat pe calcaie, sa vada cine a calcat-o pe bataturi. Nu-i raspunde nimeni in fata, toti se fac ca ploua. Si ploua, ce-i drept. P-asta am lamurit-o.


Ce-am lamurit, frate? Am uitat sa va spun - eram la congresul contopistilor, al vrajitoarelor si al pierde-verilor. Nu e nimeni sigur daca s-a scris corect : pierde-verilor. Adica sunt oameni care pierd mai multe veri la rand? Da, asa se pare, dupa explicatiile primite. In fine, sa trecem la urmatorul subiect. Stati putin, dar de ce congresul acesta se face intr-un astfel de amalgam? Si vrajitoare, si contopisti, si ceilalti? Asa e bine? Ni s-a explicat, la finalul discutiei introductive, ca da, asa e corect, asa sunt normele europene. Te pui cu normele? Clar, nu. Trecem la chestiunea de fond. La masa. Ne asteapta farfuriile cu ciorba, fripturile, sosurile, placintele si fructele exotice. Cafele. Sucuri. Si gheata la pachet. De ce gheata? Se spune urmatorul lucru, dupa manual - orice simpozion are nevoie de gheata. Gheata la nervi. Adica ai discutat mult, te-ai enervat, pui gheata pe frunte, sub fund, peste tot. Nervii se simt bine la temperaturi ridicate. Cu gheata scazi temperatura corpului. Ca urmare, nervii dispar, emigreaza. Asta ni s-a explicat de la tribuna conferintei.



Restul zilelor au fost insorite.

marți, 29 iunie 2010

Girafa salveaza Romania

Tocmai ce intrara in tara porcul viteaz, foca, puffy, super-puffy, scroafa-n papuci, balena, vulturul barbos, cioara vopsita, cainele fara coada, berbecul noduros, girafa bengoasa, iepurele cu motor si lupul bestial. Stop! La vama. Actele la control. Tipa gardianul. Se cauta lumea prin buzunare dupa pasapoarte. Porcul viteaz, care e sef mare peste trib, i-a aliniat pe toti, de la foca la girafa, sa stea cuminti in banca lor si sa nu fluiere a paguba. Ce se intampla? Este interesat lupul. Nimic spectaculos - vor sa ne scaneze. Bun, intra, pe rand, toti prietenii nostri prin cutia milei, sa vada gardienii care dintre oaspeti are idei mai bune. Cum tara trece prin criza si nimic nu e bun, ce s-au gandit autoritatile - ia sa furam ideile cele mai bune de la oaspeti. Care cum vine, il puricam, il stoarcem de idei, poate se nimereste una geniala care poate salva Romania de la dezastru. Zis si facut.

Trecura porcul si restul lumii prin scanare. Si ce sa vezi - se aprinse becul verde. Era becul pentru idei geniale. Trinc! Face becul. Se da alarma. Vin trupele speciale. Cine e cu ideea geniala? Intreaba toti. Iata si raspunsul - girafa. Ea e cu ideea. Trupele speciale au datoria sa protejeze de acum incolo ideea, pana cand aceasta va fi transportata intr-un cufar aurit, pana la Bucuresti. Cu tot cu aer conditionat in cufar. Sa nu se strice ideea pe drum. Sau mai rau - sa prinda mucegai. Ca atunci s-a zis cu ea. Potrivit specialistilor, o idee mucegaita va avea exact efectul invers, fata de beneficiile unei idei proaspete si apetisante. Dar sa nu ne mai lungim la vorba. Girafa a fost introdusa, cu tot cu ideile sale, in cufar. Iar cufarul pus intr-un camion. Iar camionul pus intr-un vapor. Iar vaporul pus pe Dunare, care, la randul ei, s-a umflat, si-a marit viteza de curgere, a navalit peste Bucuresti si s-a pravalit peste zidurile Guvernului, alunecand pe scari, prin culoarele intunecoase, pana in cabinetul primului ministru. Care astepta linistit la birou, sa auda ce are girafa de spus.

Ce are girafa de spus? Iata un memoriu pe care girafa l-a scris pe drumul spre Bucuresti. Domnule premier, am auzit ca in Romania sunt multi oameni care mananca cacat. N-am prea inteles ideea, pentru ca eu nu-s de prin partile astea. Numai ca mi se pare extrem de interesant sa ajungi sa-ti mananci propria productie intestinala. Si sa te mai si saturi. Si mai ales sa-ti placa, de sa te lingi pe bot si pe degete. Sincera sa fiu, n-am mai auzit la alte popoare, pe unde am mai fost, pe planeta asta, sa manance cacat, dar daca voua, romanilor, va place asa de mult, ar trebui sa-l introduceti in alimentatia de baza, care sa serveasca astfel patria si poporul, pentru propasirea natiei si pentru un viitor mai bun. Pe scurt, va rog sa dispuneti, in calitate de prim-ministru, ca in toate magazinele din tara sa se introduca rahat pe toate caile, in pachete mici si mari, la conducta, la robinet, sub forma de inghetata, de carne, de legume si fructe, glazurat, cu ciocolata si vanilie, si cu deodorant, numai sa miroasa bine si sa fie mancat mai cu pofta. Pentru cei care se tem sa nu se strice la stomac, dar si pentru cei carora le e frica sa nu le puta gura a cacat, iata si ideea de baza - sa manance rahat cu ceapa.

Avand in vedere cele semnalate, este clar ca s-ar face o economie fenomenala in bugetul tarii. N-ar mai manca lumea carne, legume, fructe, mezeluri, ar trebui astfel inchise toate fabricile, abatoarele, s-ar pune agricultura pe butuci, ca nici de paine, cozonaci, vaci, boi si porci n-am mai avea nevoie. Mancam cacat si ne trece foamea. E simplu, nu? Ce-i drept, statul ar trebui totusi sa faca o investitie, dar nu foarte mare - haznale. Peste tot, prin gari, in piete, in loc de indicatoarele de circulatie, la sensurile giratorii, in paduri, prin fostele lanuri de grau, in fabrici, institutii publice, firme private, spitale, peste tot. Fiecare hazna va fi dotata cu o conducta prin care se va colecta automat rahatul, care va fi introdus apoi in sticle, cutii, pungi si alte ambalaje sclipitoare. Pretul unui pachet va fi stabilit pe piata libera, evident, ca doar traim intr-o economie de piata. Oricum, un kilogram de rahat ar trebui sa fie mai ieftin decat alte feluri de mancare.

Ceva ramane totusi nelamurit - daca mananci cacat, ce fel de rahat produci dupa aceea? Va fi unul de calitate, care poate fi comercializat si mancat? E nevoie, cum sustin autoritatile si specialistii, de un studiu de impact.

Girafa se intoarce, seara, obosita printre amicii sai, care o asteptau cu masa pusa si baloane colorate, bucurosi ca un prieten de-al lor a pus umarul la salvarea economica si sociala a Romaniei. Va dati seama, in cativa ani s-ar putea ca tara asta sa ajunga printre cele mai dezvoltate din lume - se lauda girafa. Datorita mancatorilor de cacat!

miercuri, 23 iunie 2010

Gherila intestinala


Lupul a mancat oaia. Din oaie n-au mai ramas decat oasele. Imprastiate peste tot prin padure. Au venit apoi alte oi la fata locului. Au adunat oasele. Le-au spalat, le-au studiat si au ajuns la urmatoarea concluzie - e clar, lupul e un ticalos. Au venit apoi lupii. Au cules probe de sol, de sange. Le-au studiat. Si au ajuns la alta concluzie - oaia e proasta, de-aia a patrus in locul periculos in care era lupul. Si de-asta a fost mancata de lup. In consecinta, lupul nu e vinovat. El a actionat in legitima aparare. Un strain i-a calcat teritoriul. Ca urmare, lupul a sarit pe oaie si a pedepsit-o.

A doua zi. Mai multe oi au plecat intr-o expeditie de pedepsire. A lupului. Au intrat in padure. L-au cautat si l-au gasit. Pe lup. Si l-au batut, l-au scarpinat bine, l-au ciufulit, l-au tras de urechi. La final, lupul le-a mancat. Pe oi. Pe urma a murit lupul. Mancase prea mult. Pur si simplu i-a plesnit burta. Apoi a venit o comisie de lupi. Sa studieze cazul. Au studiat burta lupului. Si iata concluzia - oile au fost niste bestii. Au fost prea mari. N-au incaput in burta lupului. De-asta a murit bietul lup. Bietul! Alte oi au studiat si ele cazul. Au studiat mult. Foarte mult. Cat mai mult. Pe toate partile. Si au ajuns la alta concluzie - lupul nu avea dintii suficient de ascutiti. De-asta n-a putut sa mestece cum trebuie carnea de oaie. A inghitit-o nemestecata. Si i-a cazut greu la stomac. In acest caz, vinovat este fierarul. El n-a ascutit bine dintii lupului.

A treia zi. Si ultima. Lupii si oile au decis sa se intalneasca la o sedinta. Sa reglementeze situatia. Relatiile dintre ei. Ca sa nu mai apara disensiuni. Pe viitor. S-au adunat la marginea padurii. O masa mare. Plina cu bucate de toate felurile. Verdeturi. Mezeluri. Branzeturi. Sucuri naturale. Apa plata. Gratare. Numai cu carne de pui. Mananca toti. Lupii sar la pui. Oile sar la verdeturi. Raman nemancate mezelurile. Una dintre oi le miroase. Din ce-or fi facute? Un lup se ridica si ii da raspunsul - din oaie. Se lasa linistea. Mormantala. Din oaie? - sar de colo oile, infuriate. Dragelor, se ridica apoi un lup batran. Nu fiti impacientate. Acestea au fost oi care au vrut sa experimenteze o noua stare - aceea de-a fi inghitite de lup, fara sa fie mestecate mai intai. Nedumerire. Nici macar lupii cei tineri nu intelegeau, daramite oile. Au fost mestecate de masini. Vine raspunsul. Si nici macar nu mai sunt singure, acolo, in salam. Pentru ca oaia este amestecata cu puiul, cu porcul, vaca si capra, la care se adauga mirodenii, chimicale, apa. Devine un conglomerat.

Salamul este, in consecinta, o armata a victimelor in gura calaului. O armata? Se intreaba oile, gandindu-se la posibilitatea aceasta extraordinara, prin care o lume intreaga s-a rasculat impotriva opresorului. Mancati voi, noi nu mancam - spun oile, adresandu-se lupilor. Si lupii sar pe salam. Cu mare graba. Oile privesc cum liota de porci, vaci, pui si oi navalesc in gura lupului. Hopa, sa vezi ce batalie o sa fie, sa vezi ce patesc lupii! Se gandesc oile cum lupii vor fi atacati din interior. Va fi un razboi de gherila intestinala. Interesanta expresia, nu? Gherila intestinala - se felicita una dintre oi pentru ideea ei, pe care o noteaza repede intr-un caiet, ca sa n-o uite.

La final. Lupii ragaie de mama focului. Un damf greu de suportat rastoarna masa, ca o furtuna devastatoare, aruncand oile cat colo. Farfuriile se sparg, totul se naruie. Multi copaci din jur au fost doborati. Cerul parca a fost pictat in cele mai negre culori. Normal, de la stomacul lupilor se trage. Prea multa intunecime e acolo. Asa o fi? Se intreaba alta oaie, care a scapat doar cu un cucui, dupa ce-a aterizat la cativa metri inaltime, intr-un pom. Lupii stau acum intinsi pe pajiste, cu burta la soare. Au mancat, au baut, au chef de un somn bun si lung. Si cu sedinta cum ramane? Intreaba oaia-sefa. Lupul-sef raspunde : mai pe la noapte, apoi cade intr-un sforait care e numai bun pentru sfaramat pietre. Ce expresie frumoasa! Sforait care sparge pietre. Se bucura din nou oaia cu carnetul de notite. Si iar scrie.

Iata cum lupii au fost, in final, invinsi, noteaza cronicarul. Dupa ce au mancat pana n-au mai putut, a venit razbunarea cea mare - armata de oi, vaci, pui si capre, toate infratite in manie, cum era si normal, toate au patruns in stomacul lupilor, au dat navala fara mila, le-au provocat ragaituri si vanturi, care in final s-au soldat cu un somn greu. Lupii sunt la pamant. La pamant! Inerti. Inerti? Unde am mai auzit eu expresia asta? Se intreaba oaia.

joi, 10 iunie 2010

Portar la buze


Incepi prin a spune asa - a fost. Bun. Mai departe. Cum iti evaluezi clipa? E, aici e aici. Stai intre iarba si nori, cascand. E clar, n-ai dormit azi-noapte. N-am dormit? Of! Eu stiam altceva. Ce? Asta e problema - ce poti spune cu adevarat despre tine? Daca poti. Daca crezi ca cineva te va intelege. Ca si cum ti-ar tremura mana cand torni apa intr-un pahar cu gura stramta. Atat de stramta, incat fiecare picatura trebuie sa-si stoarca vaporii din ea, ca sa intre acolo.

Mai departe. Pana unde? Te uiti in toate partile, stai de vorba cu tine si nu stii - e bine intr-acolo sau intr-acolo? Sau nicaieri? Sa stai pe loc? Mai bine, mi se sopteste. Bun, stau pe loc, dar macar sa fac un joc de picioare, sa sar. Nu, vine alta indicatie. Stai nemiscat. Astept. E clar. Ce e clar? S-o luam metodic - am venit azi aici, la voi, la firma. Patronul imi trimite prin secretara raspunsul - nu! Categoric nu. Si astept. Sa se schimbe cotatiile bursei, sa se schimbe actionariatul firmei. Doar asa m-or angaja si pe mine? Portar. Au dat anunt la ziar. Au nevoie de portar. In fine, stau ce stau - o ora, doua, trei, patru. Frate, dar pana cand? Trec fustele pe langa mine, despicate pana la fundurile de balet printre dosare. Si voci pitigaiate traverseaza firma. Rujuri, tampoane, deodorante. Clar. Firma numai cu femei. Condusa de un barbat. Si eu stau chiar in mijlocul halei de birouri. In picioare. Pana si pantalonii mi-au obosit.

Gata, se termina programul. Pleaca lumea acasa. Eu - pe loc. Astept. Vin doua buze strident rujate si-mi spun sa intru. Unde? Draga, nu in gura mea, deocamdata! Rade pana si verigheta de pe degetul doamnei. In sala intunecoasa. Draperiile lasate. Din spatele biroului negru o umbra se ridica greoi si incearca sa ma striveasca. Dau sa fug. - Stai! Stau. Din fumul gros de trabuc se intrupeaza obraji slaninosi, nas alunecos, frunte ascunsa sub claia de par negru si ochi somnorosi. Ma gandesc. N-a dormit bine azi-noapte. Am fost tovarasi de vise turtite din cauza realitatii beligerante.

-Draga, incepe sa vorbeasca patronul. Te-am testat, esti bun de portar. Ai stat nemiscat. Bravo! De maine vii la lucru. Bafta! Ies repede. Primesc de la secretara fisa postului. Sa vedeti ce am de facut - sa stau nemiscat in mijlocul halei de birouri. Ca azi. Doar atat? Dar eu voi fi portar. Ar trebui sa stau la poarta! Raspuns - pazesti altceva. Ce? Ramane de vazut. - Noi, femeile, avem imaginatie bogata! Zice secretara. Buze moi si groase. Ruj alunecos. Limba saltareata. Pometi ciupiti.

Astept lista completa...


marți, 18 mai 2010

Somn casatorit

Incearca. Ei na! Se prea poate totusi ca el sa-i dea ei ceea ce ea isi doreste mai mult si mai mult. Mai mult? Sta la palavre. Gandeste. Ce sa-i dea? In bucatarie e liniste. Cartofii sfaraie in tava. In tava i-ai pus? Da. Si ulei? Si. Atunci nu e liniste. Sigur ca nu e. Ea urla dincolo. In dormitor. In pat. E neobrazata. Neobrazata? Pai sigur, a vrut si a tot vrut. Noaptea trecuta. Cum asa? Parca m-a lasat sa dorm! Si cum a facut? Pufaia, fugea la toaleta, se intorcea, urla. Aoleo! De unde ai luat-o? Colegi, draga. Fosti. Actuali soti. Si viseaza. Numai d-alea? Numai. Da din picioare, arunca perna cat colo, delireaza. Iar delireaza? Iar. Bun. Nu e bun. Ba e bun. O duci la un doctor. Am fost. Si? I-au zis sa manance prune. E-he! Cica fac bine la toate organele. La toate? Toate! Bun. Adica cum? Problema e alta - vorbeste in somn. O-ho, ii afli toate secretele. Despre birou. Contabilitate. Cifre. Numai cifre. M-a terminat! Cifre? Capitole intregi, frate! Descrie cu lux de amanunte. Excelent! Si asa nu erai tu bun la matematica. Da, clar. Acum invat. La greu.

A doua zi. Dupa o noapte lunga. Si stat la taclale. N-a mai dormit. N-a mai vorbit in somn. Despre ce? Pai. Sa zicem asa - sex, sex si iar sex. Ati vorbit? Doar atat. Ce poate fi mai frumos decat sa-l perpelesti in cuvinte pompoase. Sexul? Normal! Si ce mai descrieri. Cum si-ar dori! Cum? In toate pozitiile. O-ho! In gradina, in sufragerie, in bucatarie, intre animalele din curte, printre tufe, maracini. N-o ranesc? Nu, ii place. Am mai incercat. Cu raniri? Da. Se lasa intunericul. Pe canapea, televizorul aprins, stiri din ora-n ora. Frumos! Ce poti face cand n-ai ce face? Ea imi spune - sex. Vai de mine, porcos, draga, ii raspund iritat. Nu mai vreau! Septica. Tabinet. Sah. Ce vrei? Alegem sahul. Si jucam, si jucam. Pana spre dimineata, cand ne-a luat calul pe spinarea lui si ne-a dus la un somn bun, odihnitor, fermecat. Fermecat? Era bine sa fi fost asa. Adica? Dadeam semne de nervozitate. Cand deodata ce sa vezi? Ce sa vad? Ne trezim inapoi in bucatarie, la cartofii nostri. Arsi. Mirosea in toata casa. Fum, ferestre vraiste, curent, ea tipa, eu urlu, fiecare cat il tine gatul. Atat de des ne certam, incat ne-am indragostit de propriile noastre injuraturi. Ne simtim bine atunci. Atunci?

luni, 18 ianuarie 2010

Si?



Nu credea. Asta era clar. Miros. Simt. Cerneala. Si putin ulei. Dintr-o data te fulgera o idee. Dar ce idee! Sa pari mai mare, mai frumos, mai destept. Te ungi cu ulei pe fata. Si cu cerneala pe corp. Mirosi. Simti. Cum te arde uitarea de tine. Apoi cotrobai prin amintiri. La ce te gandesti? La iarba muntelui. Ai vazut o fotografie. Si prapastia. Gustul mortii. Zapada amestecata cu iarba. Te cateri prin amintiri, te rasucesti si nu stii daca acolo, sus, pe bolovanii aceia ascutiti, chiar vei gasi ce cauti. Mantuirea. Intrai in biserici, sa te rogi la icoane. Si te cateri. Cadeai in genunchi si implorai ganduri limpezi. Ce sa mai fie in continuare? Vantul se inteteste. Ti-amintesti de legenda pe care ti-a povestit-o ghidul? Cica ar fi murit aici o fata de boier. Cu sute de ani in urma. S-a aruncat de pe stancile astea. Pentru ca parintii n-au dat-o dupa iubitul ei. O doreau maritata cu un alt boier. Si ea s-a aruncat. A lasat cu limba de moarte doar un cuvant - dor. Si rochia de mireasa a zburat prin hau, s-a mistuit in uitare si-n apa care curge domol, departe, in vale, de unde se aude, la intervale precise, suierul trenului si scartuitul vagoanelor care strabat fundul prapastiei. Ti-e frica de moarte? Nu poti sa te uiti in jos. Ca si cum trenul ar merge pe sub tine. Zgomotul te trage in jos. Cauti din priviri fiecare tulpina sau radacina de care sa te agati la fiecare pas. Sa nu cazi. Sa cazi? Prapastia se simte, nu se vede. Ai cadea in plasa de ceata care umple valea. N-ar ajunge jos decat frica ta. Ea s-ar face praf si pulbere. Nu trupul. El e prea subtire, sa cada...




Dan Gheorghe, 18 ianuarie 2010