luni, 18 ianuarie 2010

Si?



Nu credea. Asta era clar. Miros. Simt. Cerneala. Si putin ulei. Dintr-o data te fulgera o idee. Dar ce idee! Sa pari mai mare, mai frumos, mai destept. Te ungi cu ulei pe fata. Si cu cerneala pe corp. Mirosi. Simti. Cum te arde uitarea de tine. Apoi cotrobai prin amintiri. La ce te gandesti? La iarba muntelui. Ai vazut o fotografie. Si prapastia. Gustul mortii. Zapada amestecata cu iarba. Te cateri prin amintiri, te rasucesti si nu stii daca acolo, sus, pe bolovanii aceia ascutiti, chiar vei gasi ce cauti. Mantuirea. Intrai in biserici, sa te rogi la icoane. Si te cateri. Cadeai in genunchi si implorai ganduri limpezi. Ce sa mai fie in continuare? Vantul se inteteste. Ti-amintesti de legenda pe care ti-a povestit-o ghidul? Cica ar fi murit aici o fata de boier. Cu sute de ani in urma. S-a aruncat de pe stancile astea. Pentru ca parintii n-au dat-o dupa iubitul ei. O doreau maritata cu un alt boier. Si ea s-a aruncat. A lasat cu limba de moarte doar un cuvant - dor. Si rochia de mireasa a zburat prin hau, s-a mistuit in uitare si-n apa care curge domol, departe, in vale, de unde se aude, la intervale precise, suierul trenului si scartuitul vagoanelor care strabat fundul prapastiei. Ti-e frica de moarte? Nu poti sa te uiti in jos. Ca si cum trenul ar merge pe sub tine. Zgomotul te trage in jos. Cauti din priviri fiecare tulpina sau radacina de care sa te agati la fiecare pas. Sa nu cazi. Sa cazi? Prapastia se simte, nu se vede. Ai cadea in plasa de ceata care umple valea. N-ar ajunge jos decat frica ta. Ea s-ar face praf si pulbere. Nu trupul. El e prea subtire, sa cada...




Dan Gheorghe, 18 ianuarie 2010