miercuri, 28 decembrie 2011

Gusturi moderne


Conform unui studiu recent, prezervativele de culoare galbena, cu miros de papadie, grabesc ejacularea. Autorii studiului – cinci femei si trei barbati – au dorit sa-si pastreze anonimatul. Ei au declarat ca femeile imbracate in galben nu sunt expuse violului, chiar daca acele dame arata foarte bine. Specialistii au facut un experiment : au agatat intr-un pom un chilot de dama, de culoare galbena. Desi zona era foarte aglomerata, niciun barbat nu a dat atentie “accesoriului”. A doua zi, in acelasi pom a fost agatat un chilot barbatesc de culoare rosie. Imediat toti barbatii s-au oprit in loc si se uitau in jur, doar-doar o fi ceva de vazut…

Fabricile de prezervative si-au redus considerabil productia de culoare galbena, cu miros de papadie, dupa ce femeile au facut miting la portile fabricantilor, pe motiv ca barbatii lor nu mai ajung la unire - atat de “rapide” sunt prezervativele de culoare galbena. Se pare ca singura solutie de iesire din aceasta criza este folosirea prezervativelor de culoare rosie. Datorita acestora, ejacularea se amana pentru cel putin doua ore, timp in care femeile au timp sa faca un dus, sa-si taie unghiile si sa dea o fuga in piata. Prezervativul rosu are miros de loboda!


Dan Gheorghe, 1994

luni, 26 decembrie 2011

Nevasta orasului

Au fost timpuri cand credeam ca totul se duce de rapa. Si chiar s-ar fi dus, daca n-as fi pus mana pe pistol la timp, sa-i amenint pe borfasi ca in orasul asta nimic si nimeni nu e mai tare ca mine si ca prietenii mei. Noi eram politia locala, care se lupta din zi pana-n noapte cu toti derbedeii aciuiti prin bataturile unor vaduve statute la aragaz. Hopa, si intr-o zi ce sa vezi, apar niste cizme negre in praful de cateva degete al drumului mare. Ma uit atent si la palaria indoita din borurile largi, si la haina peticita, si la pantalonii captusiti in toate culorile posibile. Prima oara mi-a venit sa rad, dar m-am oprit la cureaua incarcata de gloante, care sustinea doua pistoale cu tevile deja inrosite. E clar, facuse omul prapad inca de cand pusese priciorul in orasul nostru cel mic si neinsemnat pe harta statului. Ceva trebuia sa se intample, nu-i asa? Prea eram fericiti. Si mai ales cand Craciunul abia trecuse, lumea se inchisese in case, cantau si dansau, pregateau masa din care sa se infrupte noul an.

In intunericul strazii principale, sfasiat doar de lumina palida a unui felinar scartait, statura imensa a necunoscutului. Picioarele i s-au afundat in clisa, dar tipul sta nemiscat de mai bine de o jumtate de ora. Eu, din spatele geamului fumuriu, ii urmaresc si aburii rasuflarii greoaie. Necunoscutul isi lasase calul ceva mai departe, la birt, unde si acolo cu siguranta facuse prapad. De-asta auzisem mai devreme tipete de femei si pocnituri, de zisesem prima oara ca-s doar petarde, dar de unde? Astea nu se mai practica pe aici de cativa ani. Nimeni nu putea sa faca pariu pe capul necunoscutului, de vreme ce nu stiam ce-i acolo. Ce avea de gand? Statea neclintit. Nu-i prea frig afara, sta sa ploua, si chiar vin cateva picaturi. Mai degraba ai zice ca-i o statuie care infrunta timpul orasului. O fi venit pentru razbunare? Sau pentru o femeie? Pentru bani nu sunt sigur. Ma intreb daca sa-l chem la politie, pentru identificare. Suficiente buzunare are, cat sa dureze o ora pana i le golesc pe toate. Mi-e teama insa de pistoale. Daca sunt prea manioase si nu inteleg vorba buna pe care le-as spune-o eu?! E clar ca trebuie sa astept. Am chemat ajutoare. E din ce in ce mai intuneric. Aproape de miezul noptii. Nicio schimbare. Tot acolo e tipul. Si tot mai afundate ii sunt picioarele in noroi. Ceva trebuie sa se intample, clar. Nici cainii nu mai au rabdare. Au obosit sa mai latre, asa ca s-au retras in cotetele lor, dupa ce ploaia a invins si ultima boare de liniste in orasul asta fara suficient aer in plamani. Deodata, dintr-un colt, o voce pitigaiata taie pur si simplu intunericul, ca biciul unui fulger. - Edwaaaaarrrddddd! Prima oara n-am stiut de unde sa iau dintii aia care scosesera un asemenea muget, dar apoi mi-am dat seama. Era muierea aia grasa de la bacania din colt. La care toti barbatii fac coada. Nu stiu ce gasesc la ea, dar nu vreau sa intru totusi in amanunte care nici mie nu-mi miros bine. Vad insa palaria larga din mijlocul strazii cum se intoarce usor spre locul de unde tasnise vocea. Abia dupa cateva minute vine si raspunsul : - Da! E momentul in care ultimii stropi de ploaie se grabesc sa fuga de deasupra orasului, parca si lor le-ar fi teama de ce-avea sa se intample de aici incolo.

Bate un vant rece. Am scos putin capul pe fereastra, dar intru repede langa soba, sa mai bag un carbune in flacari. Si din nou cu ochii pe geam. Surpriza mare! Caut din priviri si nu-i. Nu mai e tipul. In stanga, in dreapta, pe acoperisuri, nicaieri. Nu inteleg cum a disparut ca un fum. Dar a disparut, asta e cat se poate de clar. Trebuie sa ies afara. Dau jos pijamaua, ma imbrac in uniforma de politist, in timp ce nevasta-mea ma tragea de turul pantalonilor, sa nu cumva sa plec la cine stie ce razboi si sa ma aiba pe constiinta. Ii zic sa stea linistita. Ajutoarele mele au venit. Cinci barbati suntem cu totii, inarmati pana-n dinti. Ce se mai poate intampla pe aglomeratia asta?! Le spun ce si cum si toti dau din cap - nimeni nu pare sa fi auzit vreodata pe aici de pantaloni peticiti intr-o mie de culori. Trebuie sa-l gasim pe tipul asta. Ma gandesc ca mai intai sa luam urma vocii pitigaiate. Hai la bacanie! - Si zici ca asa a tipat muierea aia - Edward? Ma intreaba unul din colegii mei. - Asa am auzit, clar! Intaresc eu. Bun, atunci mergem intr-acolo. In pas grabit. Unul dupa altul, de parca ne-am pazi unul altuia spatele de un pericol care ne inconjuara. Ajungem la bacanie. Liniste. Obloanele trase, usa inchisa, intuneric. Patroana nu e, o strigam, dam cu cateva pietricele in geamurile de la etaj, nimic. Casa cu un singur etaj. Sus - apartamentul femeii, care sta singura de cin'spe ani, de cand i-a fugit barba-su cu o artista. Jos - bacania cu de toate, tejghele pline cu usturoi, carne, salam, branza, si mai ales spirtoase. Cine are chef sa se imbete, sa nu vina totusi aici. Muierea e apriga, da cu gloante unde nimereste. Nici pomeneala sa te apropii de ea, decat atunci cand iti da ea voie. De parca ai intra cu cartela in sufletul ei. Si nu numai acolo...

Asteptam, inconjuram casa, liniste. De vreme ce ea a strigat, tipul din mijlocul strazii a intors capul, i-a raspuns, apoi a disparut, e clar ca intre cei doi e ceva, s-au intalnit. Dar cum sa intri in casa? Doar sa spargem usa. Eu, ca sef al politiei locale, dau o fuga dupa colt, la judecator. Are ditamai viloiul in piata mare. Imi raspunde repede la sonerie, inca nu se culcase, ii explic despre ce e vorba si primesc mandat. Spargem usa bacaniei. Intram si ce sa vezi - necunoscutul era intins pe jos, intr-o balta de sange. Fusese taiat ca un porc, de sus pana jos. Iar pe scari coboara deodata patroana, cu ditamai iataganul in mana. Strig la ea sa lase arma jos. Parca nu m-aude. Are parul zbarlit, strange cutitul in mana, gata sa atace. Are niste ochi de moarte, infioratori. E mai mult dezbracata, halatul inflorat, mototolit, se agata de corpul ei, sa-i acopere sanii grei, balanganiti. - Edwaaaarrrrdddd! Tipa din nou femeia, de data asta spre cadavrul din fata noastra. Acum mi-am dat seama. Cel mort e chiar barba-su, care s-a intors acasa. Unii de pe-aici l-au crezut mort, altii l-au felicitat, in gand, c-a fugit in lume si-a parasit-o pe scorpia asta. Da, asa e, Edward il chema. Un barbat masiv, vioi, pus mereu pe glume. S-a insurat cu Sue acum vreo 20 de ani. Cam asa, din cate tin minte. N-au avut copii. Dar n-au stat impreuna decat vreo trei sau patru ani. Apoi el si-a luat lumea-n cap. Cati ani au trecut de-atunci! Lumea l-a si uitat. Si eu uitasem cum il cheama. Si uite-l acum fara suflare. Chiar in casa lui. El o construise. O adusese pe Sue dintr-un sat din apropierea orasului nostru. Cica fusese dragoste mare, asa se auzise cand s-au luat, la nunta mare care-a fost demult, cu flori si artificii. Cati ani! Dar ma dezmeticesc si strig gros : - Sue, lasa cutitul, esti arestata! Unul din colegii mei aprinde lumina in magazin. E momentul in care vad mai bine fata schimonosita a femeii. Halatul nici pomeneala sa fie inflorat. E plin de sange.

Si ea tipa la noi. Auzi, tipa la noi si ne zice ca ne-a salvat, ca a salvat tot orasul. Cum s-o arestam? Pentru ca salvase barbatii din oras. Nu pe toti, dar macar pe cei mai multi. Care o posedasera de ani incoace. Pe rand. Programati la ora si minut in patul ei sau pe tejghea sau in spatele tejghelei, la subsol, la etaj, in masina. Peste tot. Ea accepta peste tot si oricum. Chiar oricum! Tinuse la un moment dat si un discurs in fata barbatilor care facusera coada in magazinul ei. Le spusese cum trebuie sa vina la ea, la cumparaturi, mai intai sa-si umple sacosele cu salam, si carne, si untura, si spirtoase. Sa le plateasca. Iar apoi ea statea. In functie de cat cumparase fiecare. Cumparai cinci kile' de carne, erai boier, o aveai cum doreai, si o zi intreaga. Luai doar cateva felii de parizer, nasol, te alegeai doar cu un sfarc. Asa se programase Sue pentru orasul ei. In functie de cumparaturi. Barba-su cica venise acum sa curete orasul de toti care-o avusesera pe nevasta-sa. De parca s-ar fi intors din morti, sa dea peste cap lumea noastra, cea vie. Inca vie. Asta ne-a spus in noaptea aia Sue, cand l-a ucis pe Edward. Asta ne-a spus, fara sa lase cutitul jos. Fara sa-l lase niciun moment, desi am strigat la ea. Am strigat. Nu a vrut. Chiar nu a vrut. Am scos pistolul. Nu puteam sa cred povestea ei. De unde stia Edward ce facea nevasta-sa de cin'spe ani incoace, ca devenise nevasta orasului? Si cum sa-i termine pe toti barbatii?! Atunci n-am crezut. Dar am vazut a doua zi cadavrele. Si la carciuma, si la marginea orasului, si intr-un depozit. Zeci de cadavre. Un singur om ucisese atatia indivizi, intr-o singura noapte! Ne cruceam. Femeile carau acum cadavrele barbatilor lor. Ucisi de gloantele sotului gelos. Carau si boceau. De cand cu Sue, barbatii lor erau cei mai mari gospodari. In fiecare zi faceau piata. Tot timpul la Sue. Chiar si de cateva ori pe zi. Veneau acasa cu plasele pline cu toate bunatatile. Si lor, femeilor, Sue le-a tinut un discurs. Despre marfurile pe care le vindea ea la pret redus. Dar numai pentru barbatii bine dotati. Chiar bine dotati! Cei care o faceau sa fie fericita aveau o reducere de peste 50% la carne, mezeluri, branzeturi, lapte, paine, dulciuri, de toate. Pentru cei mai dotati dintre dotati erau alimente gratuite. Auzi, gratuite! Cum sa nu fii multumita, tu, gospodina, cand zilnic ti se umple frigiderul?!...


Dan Gheorghe, 26 decembrie 2011

joi, 7 aprilie 2011

O noapte paravan

Ceva sa crezi, daca ti s-ar da. Ceva sa uiti, daca ti s-ar permite. Ceva sa mergi, daca ti s-ar asterne. Ceva sa mori, daca ai avea cum sa te intorci. Crede ca nu. Nici asa, nici altfel. Ar fi ca si cum, ca si cum toate s-ar transforma doar in imagini, nu si-n profunzime. Dar cata profunzime trebuie pentru un chibrit? Cata asteptare pentru o legatura de marar? Si mai ales pentru un gand. Pe care sa-l legi doar de tine, ca sa nu-l pierzi. Nici macar in buzunar nu mai ai incredere. Nici in propria-ti vointa. Nici in drumul care iti cheama pasii. Cerul. Da, el, daca in umbrela s-ar transforma, daca in ochi ti s-ar aprinde, si-o noapte paravan sa-ti fie pentru toate placerile. Stai. Doar atat. Picaturi pe sira spinarii, un suras, o floare, un sant. E ca si cum ai privi in jos, mai mult decat ti-ar permite umbra. Si uiti. Si mergi. Si crezi. Si mori. Pentru ca stii drumul...

joi, 10 februarie 2011

Fripturile

Orice friptura are viata scurta. Ea este destinata gurii. Inghiti in sec, stiu. Pregateste gratarul. Carbunii. Da, si? Numai sa nu ploua, sa stinga focul. La care cineva din multime striga - lasa, frate, e bun si focul inimii! Normal, vine primavara, anotimpul dragostei. Focurile perturba circulatia rutiera, feroviara, aeriana. Inclusiv a ingerilor. Vine un inger la mine si ma intreaba - stimate, chiar nu te-ai saturat de atatea calorii, biftecuri, sarmale, cherhanale, cisterne? Cum cisterne? A, cu vin, cu bere. Inteleg. Chiar intelegi?

Cand m-am uitat pe geam, dimineata, o pasare calatoare... Stai, ca am uitat ce-am vrut sa zic. Deci. Era vorba de dimineata. Soare cu dinti si stranuturi prin casa. Praf in ochi. Si ochi umflati de somn. Te trezesti asa, cu o pofta de viata, de fripturi. Iar fripturi! Asta e cand nu le ai. Si cand ti-e foame. Da, chiar mi-e foame. Vreau sa cred ca voi lua salariul la timp, ma voi duce la magazin, voi cumpara, voi face, voi drege. Daca iau salariul la timp. Of, si rata la banca. Da, aici e si mai frumos. Functionara de la banca se uita crucis si-mi numara banii. Delicat, cu degetele-i lungi si subtiri, atat de subtiri incat i se vede cerneala de sub unghii. Dar sa stii ca nu e totusi indicat sa te benoclezi la biata fata, care se poate rusina. Sau poate crede ca esti un faptas de ganduri criminale.

Din nou in tramvai, spre casa.

miercuri, 5 ianuarie 2011

Ca valul

A aparut. Asa, din senin. Zicea ea. Ce ochi! Ce ochi? Ganditori. Era o vorba din batrani, dar pe care nu mi-o mai amintesc. A, ba da. Ochii care nu se vad... Mda. Probabil ca o vezi in fiecare zi, totusi. In autobuz, in tramvai. Ti se pare ca o cunosti. Ti se pare. Si anotimpul nu tine. Cu tine. Pare mai degraba frig. Si gheata. Dar nu afara. In suflet. Incat nici macar nu mai ai timp, putere sa te uiti cu adevarat in jurul tau. Iti scapa amanunte. Ai imbatranit. Atat de mult, incat nu mai simti. Nu mai vrei sa simti. Nu ti se mai pare important. Ceea ce era pe vremuri. Buze, ochi, sani. Ce rost? Toate la fel. Amalgam. Judeci sau nu judeci. Ai ajuns intr-un moment in care nu ti se mai pare important. Pare. Se tot repeta cuvantul asta. Pare. Stii de ce-mi amintesc acum? De mare. De valuri. Da, valuri. Pentru ca se tot sparg. De stanci. Iti dai seama ce istorie scurta are un val? El nu mai apuca sa simta nimic. De cand se formeaza si pana cand dispare. Se formeaza. Nu suna bine. Trebuie o exprimare mai poetica. De cand il inventeaza marea. Tot nu-mi place. In fine. Oare simte ceva? El, valul. De la o clipa la alta. Unu - apare. Doi - dispare. Doua clipe, nu? Intre viata si moarte. Ca si noi, oamenii. Intre viata si moarte. Noi avem insa mai mult timp la dispozitie. Ani. Ce facem cu ei? Apucam sa simtim? Sa trecem prin toate? Sa traim cu intensitatea valului grabit spre stanci?