miercuri, 5 ianuarie 2011

Ca valul

A aparut. Asa, din senin. Zicea ea. Ce ochi! Ce ochi? Ganditori. Era o vorba din batrani, dar pe care nu mi-o mai amintesc. A, ba da. Ochii care nu se vad... Mda. Probabil ca o vezi in fiecare zi, totusi. In autobuz, in tramvai. Ti se pare ca o cunosti. Ti se pare. Si anotimpul nu tine. Cu tine. Pare mai degraba frig. Si gheata. Dar nu afara. In suflet. Incat nici macar nu mai ai timp, putere sa te uiti cu adevarat in jurul tau. Iti scapa amanunte. Ai imbatranit. Atat de mult, incat nu mai simti. Nu mai vrei sa simti. Nu ti se mai pare important. Ceea ce era pe vremuri. Buze, ochi, sani. Ce rost? Toate la fel. Amalgam. Judeci sau nu judeci. Ai ajuns intr-un moment in care nu ti se mai pare important. Pare. Se tot repeta cuvantul asta. Pare. Stii de ce-mi amintesc acum? De mare. De valuri. Da, valuri. Pentru ca se tot sparg. De stanci. Iti dai seama ce istorie scurta are un val? El nu mai apuca sa simta nimic. De cand se formeaza si pana cand dispare. Se formeaza. Nu suna bine. Trebuie o exprimare mai poetica. De cand il inventeaza marea. Tot nu-mi place. In fine. Oare simte ceva? El, valul. De la o clipa la alta. Unu - apare. Doi - dispare. Doua clipe, nu? Intre viata si moarte. Ca si noi, oamenii. Intre viata si moarte. Noi avem insa mai mult timp la dispozitie. Ani. Ce facem cu ei? Apucam sa simtim? Sa trecem prin toate? Sa traim cu intensitatea valului grabit spre stanci?