vineri, 19 mai 2017

La sedinta



Am fost la o sedinta. Nu conteaza unde. Si de care. La o sedinta. Ca la noi, la romani, toate sedintele sunt la fel. Pe orice subiect si oriunde s-ar desfasura ele. Unicul lucru, ca sa zic asa palpabil, care ramane in urma unei dezbateri e mirosul. Asta te face sa te intrebi cate vanturi au fost emanate odata cu ideile.

Mai sunt insa si alte mirosuri. De la transpiratie. Dar si de la ciorapii uscati in pantofi care abia asteapta sa scape de sub dictatura sireturilor, sa-si elibereze pestinentiala rafuiala cu stapanul lor.

Transpiratia are si alte explicatii. De la faptul ca posesorul hainelor nu s-a spalat dimineata, inainte sa plece la intrunire. Ori din cauza emotiilor din timpul discursului.

Nu in ultimul rand, cariile. Pute gura, domnule! Si vorbesti, si duhnesti de te trasneste, nu alta. Cu cat expunerea e mai lunga, cu atat damful strabate mai abitir toate colturile incaperii. Ba ai putea sa spui la un moment dat ca auditoriul iti numara mai bine maselele, in loc sa-ti aprecieze cuvintele.

Parerile. Da, sunt esentiale. Nu conteaza daca stii ceva despre ce vrei sa spui. Totul e sa deschizi gura. Sa te inscrii la cuvant. Sa te ia in seama asistenta.

Adresezi intrebari celui sau celor din prezidiu. Din fata. De la tribuna. Uite, ai dracului, cum stau ei la tribuna! Si tu, cel din randul din mijloc, vrei macar sa te ridici in picioare, sa vociferezi, sa faci ceva. Macar asa sa te simti egalul sefilor, chiar si pentru o clipa.

Plus de asta, iti intreci si colegii de suferinta din bancile anonimilor. Tu nu mai esti anonim. Tu esti in picioare. Vorbesti. Si daca mai sunt si niscaiva camere de filmat care te focalizeaza, adica presa, ai pus-o! – Mama, tata, uitati-va la televizor, sa vedeti unde sunt eu acum, la sedinta! Vorbesc! Ma exprim! Iu-hu-hu! Hai cu tiribomba! Nu pot chiar sa si topai, ca ma fac de ras, ce naiba!

Lista. La intrarea in sala am fost intampinat de cateva domnisoare cochete. Auzi, ia! Aproape cat sa mi se fi intins covorul rosu. Deci asa, trebuie sa ma trec pe lista. Sa-mi scriu numele intreg, citet. Scriu. Cu litere mari. Si numarul de telefon.

Ce mi-ar placea sa ma sune una dintre domnisoare, pe la trei dimineata, sa ma intrebe “ce faci iubitule?”.

Numele. Mi-am scris si prenumele. Ca si cum ar ramane inscris in cartea eternitatii. Foaia asta de hartie se va pastra in arhive. Si arhivele in buncare. Si buncarele ingropate. Si gropile betonate. Si betonul armat. Si armatura inconjurata de mitraliere. Sunt cineva! Ma vor cita, peste multe si multe generatii, urmasii. – Uite-l, ba, p-asta, a fost la sedinta, in 2017. – Am receptionat, raspunde robotul din anul 3072.

Mutrele. Unele barbierite, altele ingandurate. Frunti limpezi ori incruntate. Unul isi linge dintii cu limba si are impresia ca vecinul nu baga de seama. Altul se leagana pe scaunul care nu mai rezista mult si incepe sa scartaie, a furie. Pana ii da un ghiont doamna de langa si plictisutul se face ca umbla prin hartiile pe care mai devreme le ceruse cu insistenta de la gazde, ca sa studieze nu stiu ce virgula.

Zaresc pe cineva care da semne ca nu mai are mult si isi iese din pepeni. S-a inrosit la fata. Falcile-i inclestate abia mai retin o injuratura pe care in orice moment e gata s-o scuipe. Dar se tine, strans, ca atunci cand esti obligat de usa inchisa a closetului sa te tii. Si te tii!

Concluzia. Neaparat sa n-o uitam! Lumea deja se uita spre usi. Participantii vor scapa din stransoarea curelelor de la pantalonii care se lupta cu burtile rasculate.

Ce vom face in continuare? Desigur, o alta reuniune. Pentru ca la cea de azi nu s-a adoptat nicio decizie. Mai trebuie sa studiem, sa aprofundam, sa ascultam si alte pareri.

Am iesit afara. Din coltul strazii vine, mai nene, un miros de mititei, de-mi lasa gura apa dupa o halba de bere. Fac apel si la alti tovarasi din sala de suferinta, si ne desertam buzunarele in mijlocul unei mese pe care danseaza cartoanele albe, colorate cu mustar si biftec.

Data viitoare mergem, stiu eu un loc, asa, mai intim. Daca luam si niste doamne, ne umplem ziua de fericire. Ai vazut cum si-a aratat domnisoara aia spatiul fara sutien? Ce se mai apleca! Exclama un ragait extaziat de amintiri. Abia astept urmatoarea sedinta…



Dan Gheorghe, 7 martie 2017


joi, 16 martie 2017

Nea Ion. Povestea care isi refuza finalul



Nea Ion mi-a spus asa. “Ce vrei tu sa faci, mai copile, este  bine pana la un punct”. Adica sa scriu despre el. Si ce e dincolo de punctul acela, unde nu mai e bine?, intreb eu. Sa-i dau numele si adresa. Care adresa? Sau pustiul a fost si el impartit pe numere si alei? Nu fac asa ceva, stai linistit. Dupa ce am stabilit treaba asta, focul s-a intetit pe data cu ceva vreascuri si mai tarziu cu ditamai ciotul.

Ne-a apucat noaptea. Cerul e pictat cu stele. Rup cate o bucata din amintirile batranului stapan al frigului, al iernilor, dar si al ierbii inmiresmate de insorita vara. Putin cate putin, la fel ca si dumicatii pe care-i udam cu apa izvorului din apropiere. Cuvintele-i se caznesc sa treaca de barba deasa, lunga, alba, ca sa iasa la liman si sa ajunga la urechile mele. Cat despre ochi, mai degraba ma studiaza ei pe mine inca de cand am ajuns aici. Jos, in sat, intrebasem de nea Ion. Atat stie lumea despre el, Ion. De i se mai spune si Paznicul Crucii. Cica ar fi troita rasarita dupa ce s-a terminat razboiul. Pe dealul unde stam noi doi acum, cu fetele pictate de lumina taciunilor ruginii.

Satenii nu stiu de unde a venit Ion. A venit si atat, intr-o zi, cu multi ani in urma. Nu-l socotesc de-al lor, n-are neamuri pe-aici. Nici nu se stie unde s-a nascut. Nici el nu le-a spus. Nu sunt prieteni. Nu s-au incuscrit la paharele galbui din birtul satului. Nici n-au avut vreodata de impartit ceva. Lumea isi vede de-ale ei. E drept ca legenda exista deja. Ba ca necuratul si-ar fi trimis copilul sa-i spioneze. Ba ca omul din capul dealului a scapat de la vreun stabiliment de nebuni. Unii, in schimb, il cred erou de razboi si pot pune ramasag ca el a facut parte din nu stiu ce trupe care au stationat candva pe aici si au aparat satul. Altii au nascocit varianta cautatorului de aur. N-ar fi exclusa nici puterea miraculoasa pe care barbosul, infofolit in piei de animale, s-o aiba de la vreun zeu ratacitor prin negura muntilor. Asa ziceau baticurile negre. Doar am stat la taclale, normal. Maica, sa vezi cateodata lumini pe deal, noaptea. Cum alearga. Cand in stanga, cand in dreapta. Pe distante mari. De zici ca pasul de om nu ar putea sa fie atat de iute. Te gandesti la cine stie ce lighioana. S-o transforma batranul in lup? Rasare o intrebare spusa cu frica mainii care bate pe loc ideile scapate din haturi. Broboadele pamantii fug pe data de langa mine, ca si cum le-ar fi dat tarcoale un blestem. Raman singur in mijlocul ulitei. Ziua in amiaza mare. Lumea imi arata, hat, departe, cat sa fie doar un punct pe harta privirii mele, dealul lui Ion. Restul ma priveste. Casele ma conduc, tacute, pana aproape de intrarea in defileu. Apoi se inchid in spatele ferestrelor mici, fara ca macar sa-mi ureze ceva anume.

M-am incaltat cu bocanci. Nu vreau sa sperii vara care tocmai a inceput. Dar e mai bine asa pe munte. Si cu ceva imbracaminte pentru vremea schimbatoare. Rucsacul in spinare, cu apa si potolirea foamei impachetata riguros. Vazduhul s-a ingustat pe data, vantul suiera printre stancile care-mi dau binete la fiecare cotitura. De undeva, nu stiu exact de unde, poate din strafundurile temerilor mele, aud un muget infundat. Nu ma opresc sa ascult mai bine. Stiu ca orice halta cheama mai repede intunericul. Traversez un paraias, sar din piatra-n piatra, ca mai apoi sa prind cu coada ochiului o flama. Deci asta se auzea mai devreme, zgmotul acela nedeslusit venea de la norii negri care n-au astampar. De dimineata ii vazusem, credeam ca ma vor ierta. Nici pomeneala! Tunetul plesneste un stol de pasari, infuriate, care-si iau zborul care pe unde gaseste. Deodata, zaresc o silueta care ma asteapta in celalalt capat al caldarii din care ma pregatesc sa ies. Nu imi explic cum de-a rasarit, de unde. Cararea e dreapta in partea aceasta a portii muntelui, avangarda ochilor nu depistase nimic pana adineauri. Si uite-l, poftim. Nea Ion? Eu.

Nu vorbisem cu personajul meu inainte de-a ajunge aici. Nici la telefon, nici prin scrisoare sau in alt mod. Pana in urma cu cateva secunde nu stia de existenta mea. Cum nici eu nu auzisem de el. Abia zilele trecute o cunostinta mi-a povestit de umbra care umple imaginatia localnicilor, ca si cum o statuie s-a dezgropat singura si a inceput sa umble intre lumea ei si a noastra, facand praf orice fel de granita plauzibila.

Mi-a aratat crucea, prima oara. Ar trebui sa numeri de trei ori statul unui om ca sa ajungi in varful monumentului. Strania infatisare si-a sculptat singura coroana. Tulpina a ordonat crengilor sa se pozitioneze in cinstea harului divin. Nimic mai mult nu-i trebuie mosului ca sa-mi spuna ca acesta ii este cel mai temeinic acoperis.




Dan Gheorghe, 16 martie 2016