joi, 16 martie 2017

Nea Ion. Povestea care isi refuza finalul



Nea Ion mi-a spus asa. “Ce vrei tu sa faci, mai copile, este  bine pana la un punct”. Adica sa scriu despre el. Si ce e dincolo de punctul acela, unde nu mai e bine?, intreb eu. Sa-i dau numele si adresa. Care adresa? Sau pustiul a fost si el impartit pe numere si alei? Nu fac asa ceva, stai linistit. Dupa ce am stabilit treaba asta, focul s-a intetit pe data cu ceva vreascuri si mai tarziu cu ditamai ciotul.

Ne-a apucat noaptea. Cerul e pictat cu stele. Rup cate o bucata din amintirile batranului stapan al frigului, al iernilor, dar si al ierbii inmiresmate de insorita vara. Putin cate putin, la fel ca si dumicatii pe care-i udam cu apa izvorului din apropiere. Cuvintele-i se caznesc sa treaca de barba deasa, lunga, alba, ca sa iasa la liman si sa ajunga la urechile mele. Cat despre ochi, mai degraba ma studiaza ei pe mine inca de cand am ajuns aici. Jos, in sat, intrebasem de nea Ion. Atat stie lumea despre el, Ion. De i se mai spune si Paznicul Crucii. Cica ar fi troita rasarita dupa ce s-a terminat razboiul. Pe dealul unde stam noi doi acum, cu fetele pictate de lumina taciunilor ruginii.

Satenii nu stiu de unde a venit Ion. A venit si atat, intr-o zi, cu multi ani in urma. Nu-l socotesc de-al lor, n-are neamuri pe-aici. Nici nu se stie unde s-a nascut. Nici el nu le-a spus. Nu sunt prieteni. Nu s-au incuscrit la paharele galbui din birtul satului. Nici n-au avut vreodata de impartit ceva. Lumea isi vede de-ale ei. E drept ca legenda exista deja. Ba ca necuratul si-ar fi trimis copilul sa-i spioneze. Ba ca omul din capul dealului a scapat de la vreun stabiliment de nebuni. Unii, in schimb, il cred erou de razboi si pot pune ramasag ca el a facut parte din nu stiu ce trupe care au stationat candva pe aici si au aparat satul. Altii au nascocit varianta cautatorului de aur. N-ar fi exclusa nici puterea miraculoasa pe care barbosul, infofolit in piei de animale, s-o aiba de la vreun zeu ratacitor prin negura muntilor. Asa ziceau baticurile negre. Doar am stat la taclale, normal. Maica, sa vezi cateodata lumini pe deal, noaptea. Cum alearga. Cand in stanga, cand in dreapta. Pe distante mari. De zici ca pasul de om nu ar putea sa fie atat de iute. Te gandesti la cine stie ce lighioana. S-o transforma batranul in lup? Rasare o intrebare spusa cu frica mainii care bate pe loc ideile scapate din haturi. Broboadele pamantii fug pe data de langa mine, ca si cum le-ar fi dat tarcoale un blestem. Raman singur in mijlocul ulitei. Ziua in amiaza mare. Lumea imi arata, hat, departe, cat sa fie doar un punct pe harta privirii mele, dealul lui Ion. Restul ma priveste. Casele ma conduc, tacute, pana aproape de intrarea in defileu. Apoi se inchid in spatele ferestrelor mici, fara ca macar sa-mi ureze ceva anume.

M-am incaltat cu bocanci. Nu vreau sa sperii vara care tocmai a inceput. Dar e mai bine asa pe munte. Si cu ceva imbracaminte pentru vremea schimbatoare. Rucsacul in spinare, cu apa si potolirea foamei impachetata riguros. Vazduhul s-a ingustat pe data, vantul suiera printre stancile care-mi dau binete la fiecare cotitura. De undeva, nu stiu exact de unde, poate din strafundurile temerilor mele, aud un muget infundat. Nu ma opresc sa ascult mai bine. Stiu ca orice halta cheama mai repede intunericul. Traversez un paraias, sar din piatra-n piatra, ca mai apoi sa prind cu coada ochiului o flama. Deci asta se auzea mai devreme, zgmotul acela nedeslusit venea de la norii negri care n-au astampar. De dimineata ii vazusem, credeam ca ma vor ierta. Nici pomeneala! Tunetul plesneste un stol de pasari, infuriate, care-si iau zborul care pe unde gaseste. Deodata, zaresc o silueta care ma asteapta in celalalt capat al caldarii din care ma pregatesc sa ies. Nu imi explic cum de-a rasarit, de unde. Cararea e dreapta in partea aceasta a portii muntelui, avangarda ochilor nu depistase nimic pana adineauri. Si uite-l, poftim. Nea Ion? Eu.

Nu vorbisem cu personajul meu inainte de-a ajunge aici. Nici la telefon, nici prin scrisoare sau in alt mod. Pana in urma cu cateva secunde nu stia de existenta mea. Cum nici eu nu auzisem de el. Abia zilele trecute o cunostinta mi-a povestit de umbra care umple imaginatia localnicilor, ca si cum o statuie s-a dezgropat singura si a inceput sa umble intre lumea ei si a noastra, facand praf orice fel de granita plauzibila.

Mi-a aratat crucea, prima oara. Ar trebui sa numeri de trei ori statul unui om ca sa ajungi in varful monumentului. Strania infatisare si-a sculptat singura coroana. Tulpina a ordonat crengilor sa se pozitioneze in cinstea harului divin. Nimic mai mult nu-i trebuie mosului ca sa-mi spuna ca acesta ii este cel mai temeinic acoperis.




Dan Gheorghe, 16 martie 2016