vineri, 19 mai 2017

La sedinta



Am fost la o sedinta. Nu conteaza unde. Si de care. La o sedinta. Ca la noi, la romani, toate sedintele sunt la fel. Pe orice subiect si oriunde s-ar desfasura ele. Unicul lucru, ca sa zic asa palpabil, care ramane in urma unei dezbateri e mirosul. Asta te face sa te intrebi cate vanturi au fost emanate odata cu ideile.

Mai sunt insa si alte mirosuri. De la transpiratie. Dar si de la ciorapii uscati in pantofi care abia asteapta sa scape de sub dictatura sireturilor, sa-si elibereze pestinentiala rafuiala cu stapanul lor.

Transpiratia are si alte explicatii. De la faptul ca posesorul hainelor nu s-a spalat dimineata, inainte sa plece la intrunire. Ori din cauza emotiilor din timpul discursului.

Nu in ultimul rand, cariile. Pute gura, domnule! Si vorbesti, si duhnesti de te trasneste, nu alta. Cu cat expunerea e mai lunga, cu atat damful strabate mai abitir toate colturile incaperii. Ba ai putea sa spui la un moment dat ca auditoriul iti numara mai bine maselele, in loc sa-ti aprecieze cuvintele.

Parerile. Da, sunt esentiale. Nu conteaza daca stii ceva despre ce vrei sa spui. Totul e sa deschizi gura. Sa te inscrii la cuvant. Sa te ia in seama asistenta.

Adresezi intrebari celui sau celor din prezidiu. Din fata. De la tribuna. Uite, ai dracului, cum stau ei la tribuna! Si tu, cel din randul din mijloc, vrei macar sa te ridici in picioare, sa vociferezi, sa faci ceva. Macar asa sa te simti egalul sefilor, chiar si pentru o clipa.

Plus de asta, iti intreci si colegii de suferinta din bancile anonimilor. Tu nu mai esti anonim. Tu esti in picioare. Vorbesti. Si daca mai sunt si niscaiva camere de filmat care te focalizeaza, adica presa, ai pus-o! – Mama, tata, uitati-va la televizor, sa vedeti unde sunt eu acum, la sedinta! Vorbesc! Ma exprim! Iu-hu-hu! Hai cu tiribomba! Nu pot chiar sa si topai, ca ma fac de ras, ce naiba!

Lista. La intrarea in sala am fost intampinat de cateva domnisoare cochete. Auzi, ia! Aproape cat sa mi se fi intins covorul rosu. Deci asa, trebuie sa ma trec pe lista. Sa-mi scriu numele intreg, citet. Scriu. Cu litere mari. Si numarul de telefon.

Ce mi-ar placea sa ma sune una dintre domnisoare, pe la trei dimineata, sa ma intrebe “ce faci iubitule?”.

Numele. Mi-am scris si prenumele. Ca si cum ar ramane inscris in cartea eternitatii. Foaia asta de hartie se va pastra in arhive. Si arhivele in buncare. Si buncarele ingropate. Si gropile betonate. Si betonul armat. Si armatura inconjurata de mitraliere. Sunt cineva! Ma vor cita, peste multe si multe generatii, urmasii. – Uite-l, ba, p-asta, a fost la sedinta, in 2017. – Am receptionat, raspunde robotul din anul 3072.

Mutrele. Unele barbierite, altele ingandurate. Frunti limpezi ori incruntate. Unul isi linge dintii cu limba si are impresia ca vecinul nu baga de seama. Altul se leagana pe scaunul care nu mai rezista mult si incepe sa scartaie, a furie. Pana ii da un ghiont doamna de langa si plictisutul se face ca umbla prin hartiile pe care mai devreme le ceruse cu insistenta de la gazde, ca sa studieze nu stiu ce virgula.

Zaresc pe cineva care da semne ca nu mai are mult si isi iese din pepeni. S-a inrosit la fata. Falcile-i inclestate abia mai retin o injuratura pe care in orice moment e gata s-o scuipe. Dar se tine, strans, ca atunci cand esti obligat de usa inchisa a closetului sa te tii. Si te tii!

Concluzia. Neaparat sa n-o uitam! Lumea deja se uita spre usi. Participantii vor scapa din stransoarea curelelor de la pantalonii care se lupta cu burtile rasculate.

Ce vom face in continuare? Desigur, o alta reuniune. Pentru ca la cea de azi nu s-a adoptat nicio decizie. Mai trebuie sa studiem, sa aprofundam, sa ascultam si alte pareri.

Am iesit afara. Din coltul strazii vine, mai nene, un miros de mititei, de-mi lasa gura apa dupa o halba de bere. Fac apel si la alti tovarasi din sala de suferinta, si ne desertam buzunarele in mijlocul unei mese pe care danseaza cartoanele albe, colorate cu mustar si biftec.

Data viitoare mergem, stiu eu un loc, asa, mai intim. Daca luam si niste doamne, ne umplem ziua de fericire. Ai vazut cum si-a aratat domnisoara aia spatiul fara sutien? Ce se mai apleca! Exclama un ragait extaziat de amintiri. Abia astept urmatoarea sedinta…



Dan Gheorghe, 7 martie 2017


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu